françoise

jeomapel fransoaz îmi spunea femeia ronțăind un biscuit choco

eram la miramas înghețata de vișine îi pătase bluza albastră

mi-am pătat bluzița îmi spune și ochii ei pensați săreau peste mine

privind undeva deasupra lacului, spre martigue trei avioane bîzîiau în aer

françoise era din zîmbreasca mai avea patru pogoane de pămînt la asociație și o casă cu bunică la marginea comunei lîngă lizieră

apoi scotocea în geantă după șervețel

în geantă mai avea o oglindă, trusa de farduri, un ruj, două prezervative, cinci pliculețe de zahăr „les trois mages” și cartea roz cu pomelo, de ramona bădescu din care citea seara la veioză

(asta am văzut mai tîrziu în camera de hotel) erau hoteluri peste tot l’hotel de police l’hotel de ville etc

françoise era învățătoare și în românia predase doi ani la școala primară din necșești

copiii își încheiau compunerile cu „ce frumoasă e patria mea” deși nu cunoșteau nici județul

doar o dată îi dusese în excursie la roșiori la muzeul de istorie

ce mai știi de cultura gumelnița? e tot așa, cîteva cioburi în plus de cînd am spart oala aia lipită cu ghips

dar noi eram încă la miramas, solexurile ședeau rezemate de smochinii bătrâni

și lingeam pe rînd înghețata de pe bluza ei albastră

topită în două pete mici cafenii

ca două sfîrcuri