Poezie

Inima rănită

1 min lectură·17 octombrie 2006

Mediu

Sunt eu, copilul singurătății,

ce trăiesc pentru tine,

iubindu-te am descoperit

uraganul ce zace în inima mea,

azi am scris în sufletul meu

că e timpul să te uit,

cu toate că zâmbetul tău

mă face să greșesc din nou

și îmi dă fiori la fiecare pas.

Demisionez din această dragoste târzie

împănată cu incertitudine!!!

Sărută-mă pentru ultima dată

înainte să plec în uitare

în lumea mea, un oraș de speranță

pe culmi reci cu aerul tare.

Trăiesc într-un fond de oglindă

analizând psihologia sentimentului

de iubire amară ce trece prin mine.

Ecuația eu și tu e simplă acum,

doar amici într-o lume de vorbe și fum.

Mă ninge cu flori de salcâm,

mă plouă cu vise frumoase ce dor,

mă-ntreb uneori de ce îngerul bun

îmi e gândul păgân

ce mă roade pe suflet atât de ușor.

Am tăiat copacul toamnei

direct din rădăcinile lui de-un verde crud

și mai am o intrebare:

e bine așa, greșesc eu oare?

Mă scald în cascada luminii ce doare!!!

Acesta e anotimpul durerilor grele,

e vremea când găndul îmi sapă în pântecul gliei

unde adineauri înfrunzeau rădăcinile mele

și-acum zace doar sfârșitul poeziei !!!

001.226

Liviu Florin Căpitan. “Inima rănită.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/liviu-florin-capitan/poezie/209178/inima-ranita

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.