Speranță

Am întors privirea spre ușa care tocmai s-a închis în urma mea și brusc s-a făcut beznă. Întunericul mi-a cuprins trupul și mi-a intrat în nări, ca o ceață înțepătoare de octombrie, provocându-mi o stare de panică și spaimă. Mă simțeam ca într-un lift, ținut în aer doar de un singur fir, restul, rupându-se datorită opririi bruște a cabinei. Orbecăiam disperată, încercând să definesc în mintea mea spațiul din jur cu mâinile întinse, cu intenția de a atinge un perete de care să mă sprijin, pășind ușor și lăsându-mi cu grijă greutatea trupului pe tălpi, fără siguranța, că pământul nu-mi va fugi de sub picioare. Când în sfârșit, buricele degetelor mele a atins o ușă, am apăsat pe clanță, cu speranța că dincolo de ea va fii…lumină.