Lidia-Maria Șontică

închiderea în sine, tăcerea îndelungă, conștientizarea pasivă, la nivelul privirii (singurul simț care nu implică un contact efectiv) a degradarii ființei materiale, ingredientul sine qua non al Întregului trimite cu gândul la asumarea conștientă, dar PASIVÃ până la resemnare a deficitelor naturii umane, damnată prin limitele impuse de corporalitate...
aș spune că tocmai acesta e farmecul naturii umane, și anume cel de a fi scutit de rigiditate, de a nu fi pe de-a-ntregul nimic, de a fi potențialitate prin excelență prin instanța salvatoare, spiritul...
nu contest aplicabilitatea mitului sisific, însă cred că ceea ce se pregătește mereu înăuntru vine ca o mare salvare...

simt in poezie o nuanta de superficializare, reificare a fiintei care se lasa depersonalizata pentru a permite oglinderea alteritatii... si o distanta a sinelui fata de sine prin rezumarea la \"trasaturile frumoase\", o autosuficienta cel putin simulata... asta daca nu e o declaratie-compliment quasi-rimat? sau a hint to the overwhelming contemporary narcisism?

orice creatie, orice scriere care se pretinde sau aspira sa devina literara este prin excelenta subiectiva... si transmite cel putin o stare. in plus, literatura prin asta se defineste, prin abolirea denotatiei. cred ca ar trebui sa te gandesti daca vrei sa transmiti cu adevarat ceva si daca da sa faci asta la modul sensibil, metaforic, ludic, si sa renunti la banalitatea in exprimare si continut..