Lidia Dondesi

Chingile omătului Le-a rupt ploaia sorelui În trezirrea codrului, Sub șoapta izvorului. În vâlcele risipite Viorele adormite Prind în flăcările-albastre Joc de ape. Din creanga

O furnică curioasă Studiază-n mare grabă Scoarța de copac ridată. Repede pe calea-ntinsă Piciorușele se mișcă Fără să gândească o clipă Ce primejdie o așteaptă. Picioruș, apoi un altul se

Am bătut în clopotniță Cuie de lemn Ca trăsnetul să nu ardă Locul unde de sfoară Clopotul trage un semn, De jale când în groapă Coboară sicriul de lemn. Am bătut în clopotniță Cuie de

Ard felinarele – Nopții Frigul în suflet Pătrunde – Și doare. Nopți Rupte de stele, Suflet Rupt de durere, Luna privește, Sufletul cade – În neguri – Adunate. De vremea ce trece Și-l

Urme de pași, Îndrăgostiții Umblă În sunetul mării, Valuri încătușează Glezna de aramă. Pescărușii spală Aripi în spumă Din maluri, Marea aruncă Brațul de fiară Sfâșie nisipuri Pier pașii

A deschis Noi porți albastre Pentru alte generații. Va rămâne în cuvinte Parcă-n joacă Așternute A cântat Iubita țară Ca pe propria Lui mamă. A ținut Mâinile-ntinse Peste apa

Am regăsit poteca Pierdută între frunze, Ce-și povestesc tristețea Într-un foșnet dulce. Talpa nu se mai vede, În frunza cafenie, Ce-n foșnete ascuțite Își plâng durerea vie. Picioarele

Între anini Și-ntre sălcii Trece-n grabă Râul vremii. Soarele bucăți Își sfarmă Între valurile Repezi. O prigorie Își rasfață Penele în apă rece După cotitură Apare - Poarta

Cerul murdar Trage fâșii de neguri, Ce cad sfâșiate Pe dosuri de văi, Rupte pe alocuri De petice moi. Omătul plânge În fir de izvor, Vîntul prinde Șoapta - Frunzelor căzute Din toamne,

A căzut cerul, În clopotul apei, Și-l trage adâncul. Se miră pământul, Se cerată cu valul Ce-a adunat cerul În apele tulburi. Neoprite în țărmuri Au prins în nisipuri, Pașii furtunii Cerul

Coboară visul, Noapte de dor Felinarul Arde în grinda de cer. În căușul Palmei – mormîntul Au stele ce mor, Pământul Respiră domol, Privesc fotoliul Mamei, ce-i gol Uitat în pridvor Sub

Nopți sfâșiate De zorile albe, Umbre desprinse Din văile ascunse. Drumul de ape Rău tulburate, Ce bat la porțile Stâncilor albe. Tremură-n mine Amintirea cu tine, Mâinile

Două frunze Îngemănate Stau în gânduri Nemișcate. Pe o stâncă ce iși spală Fața jumătate -n apă. Izvorul în șoaptă Trece, Să n-atingă Frunzele. Dar inima Li se strânge Căci Valul în

Salută frunza Roua dimineții, Lacrimi lăsate De stelele nopții, Resemnate Cad după - Cortina Zorilor se lasă, Mireasma Crudului Din ierburi, Crescute În pași grabiți Ai primăverii.