27

Troleibuzele

înotau ca balenele

prin aerul

dens și scolar

din jurul liceului,

și noi număram

șuvițele de aer

care ne legau,

invizibil și indivizibil

plămânii,

zgâriind tavanul

cu miile noastre de gânduri

aberante,

de adolescenți

suspendați

undeva între nimic

și noi.

Călătoream în neștire

cu muzica

cusută pe piele,

tapetați cu cretă,

ecuații, și prietenie;

eram toți,

eram copii,

eram schițe,

ne construiam,

negociindu-ne.

Atunci când viața

nu se inventase,

eram

suspendați

undeva între nimic

și noi.

Eram dansânzi

prin ploaia de uniforme,

șarmant de imaturi,

ocolindu-le,

dându-le cu tifla,

amânându-le…

Cochetam

cu responsabilități

acrișoare,

ne râdeam pe noi

pentru ca nu ne știam

destul de bine

ca să ne povestim.

Eram împreună

și eram

suspendați

undeva între nimic

și noi.

…………………….

[În timp ce troleibuzele înoata încă, copilăroasele, ca balenele prin aerul rămas dens și școlar, noi ne pierdem deja pe noi, învațând tot mai bine să ne vindem bucați mari din ce-am fost, țintuiti locului în ploaia ce ne îmbracă cu uniforme prea strâmte de maturitate ; nu ne mai râdem, ci ne declamăm deja, nu mai suntem suspendați, ci cădem spre nimic sau spre alt fel de noi…]