Îngroapă-mă în satin

Poate asta ar fi trebuit să facă și el, poate dacă murea de tânăr nu ne futea viețile și nouă, întotdeauna am crezut că decât cu un tată ca al meu mai bine fără. Știu că toți orfanii mi-ar sări în cap, dar vă spun sincer că mă doare undeva de ei și de complexele lor. Nu e vina mea că viața e futută. Așa mi-a zis, încercând să-mi explice că mă părăsește în așa fel ca să-nțeleg. Scutur din cap vehement, dar degeaba, vorbele alea veninoase nu vor să sară afară. Un urlet copleșitor izbucnește în capul meu și simt că dacă nu se oprește o să înebunesc. Să mă ia dracu’! S-o ia și pe ea de curvă nenorocită! Doamne, de ce înjur atât în gând? Poate pentru că n-am avut niciodată curajul s-o fac cu voce tare, nu știu de ce, dar de câte ori deschideam gura (să bag pe cineva în pizda măsii) mă strângea ceva de gât și nu eram în stare de nimic. Ah, cât aș mai fi vrut să fiu și eu în rând cu lumea, să înjur și să scuip și să îmi bat joc de toți și de toate... Tatăl meu n-a făcut multe pentru mine și frații mei, dacă îi datorăm ceva e limbajul, care chiar dacă nu e cine știe cât de elevat, dar măcar lipsit de coloraturi vulgare. Nu, la noi în casă nimeni n-are voie să înjure (în afara lui). Asta nu mă oprește să gândesc așa cum vreau, să-l bag și să-l scot de câte ori am chef, că merită porcul. Mă pierd în gânduri tot mai stranii, idei pe care nu le-am avut niciodată mă asediază și trebuie să fiu foarte atent la fiecare pas, am călcat deja în vreo patru bălți noroioase și reci, mi-au înghețat picioarele și-mi vine să mă descalț și să-mi frec degetele degerate. Să le ia dracul și pe ele. Azi e Duminică, ieri -sâmbătă- a fost ultima dimineață în care m-am trezit... care e cuvântul? Ah, da! Fericit. Cât de clișeic sună și totuși așa am fost. Merg spre casă de la muncă, pentru că sunt paznic la un depozit de medicamente lucrez și în Ziua Domnului, îmi îndes căștile adânc în urechi. Player-ul se plânge că-i e sete, n-am îndrăznit să renunț la muzică de atunci, țipătul e ucigaș dacă stau în liniște. Trebuie să-mi ocup mintea cu ceva, să-i dau picioare-n cur, s-o oblig să nu se mai gândească la... Mona. Ce nume stupid. Ca oricare altul, poate chiar mai tâmpit ca majoritatea, dar la fel de vital pentru mine ca aerul. După o copilărie normală -dacă normal înseamnă să-ți vezi mama încasând croșee și alte asemenea „daruri” seară de seară, să nu știi cum arată femeia care te-a născut fără cercuri negre sub ochi, să nu știi cum zâmbește- m-am făcut mare. Imediat după ce am trecut printr-o amărâtă de profesională, că vorba aia „școala multă sărăcia omului”, m-am angajat la depozitul de medicamente, unde din două în două zile mă gândeam cum aș putea să fug mai repede și mai departe din țară. Mona. Fratele meu mai mic, Lițiu (îl cheamă Laurențiu, da’ dracu’ mai are răbdare pentru un nume așa lung) e un fel de Bill Gates prin comună, și-a luat calculator (plătit în rate pe numele lu’ mama) și toată ziua e pe internet, numai el știe ce sărăcie lucrează. Cert e că nu duce lipsă niciodată de nimic, Radu -ăla micu- îl idolatrizează și umblă după ele toată ziua ca un cățel. Îmi amintesc de calculatoru’ ăla blestemat fiindcă prin el am cunoscut-o pe cea care avea să-mi fie prima prietenă adevărată, căreia îi puteam spune orice (și în fața căreia mi-am descojit sufletul de prea multe ori), apoi iubită și în final călău. A fost mai mult decât minunat, vorbele nu pot descrie ce a însemnat ea pentru mine. Uneori îmi zicea că se teme, că de câte ori o văd se aprinde o lumină în ochii mei, și zâmbesc de parcă ar fi ziua mea. Așa și era. Fiecare zi în care știam că nu sunt singur, că EA este și va rămâne lângă mine era ziua MEA. Nu mai contează, văd. Ieri m-a chemat la ea ca să-mi spună că povestea noastră a la Meg Ryan și Tom Hanks se termină și că nu vrea să mai continue relația. Că viața e futută și că trebuie să acceptăm că uneori mai și pierdem. Am înțeles că se referea la ea, cică ea ar fi pierdut ceva renunțând la mine, și atunci de ce simțeam că o să mor chiar în acel moment N-am murit. Am plâns în fața ei, m-am pus în genunchi, am rugat-o ca pe Dumnezeu să mă ierte orice aș fi făcut, am implorat-o să se mai gândească, dar n-am murit. Nici n-am rezolvat mare lucru. În afara faptului că ulterior mi-a interzis s-o mai sun sau să-i trimit mesaje. Am ajuns acasă prin teleportare, atât îmi amintesc. Acum stăteam îngenuncheat pentru sentință și în clipa următoare eram acasă la cină. Frații mei înfulecau, mama povestea ceva, tata se cinstea încă cu păhărelu’ dinainte (cred că era al nouălea). Nu mai știu dacă am mâncat ceva, știu doar că în drum spre camera mea alerg fără să respir, privesc fără să văd, iubesc fără să fiu iubit. Zgomotele casei mă îngrijorează într-o oarecare măsură, poate ar trebui să asculte și ei melodia, să vadă că e singura opțiune pentru mine, să înțeleagă. Dar nu pot să risc, nici nu sunt sigur că vreau să fac ce vreau să fac. Sticla de Jack păstrată de la Paști îmi face cu ochiul și numai cât nu mă înec cu prima gură. Dacă mă gândesc mai bine poate ar trebui să respir. O oră și o sticlă goală mai târziu casa e neagră, adică liniștită și pe întuneric. Nu am un plan, nici nu mai pot să merg în linie dreaptă, tot ce aud acum e refrenul melodiei și urletul disperat care mă cheamă. Îi văd chipul și iubirea din mine se transformă într-o ură nebună. Vreau s-o pedepsesc, s-o fac să sufere mai mult, dar cum? Brusc înțeleg de ce ascult la nesfârșit aceeași melodie. Ca un doctor înaintea operației îmi scot portofelul din buzunar, las banii pe masă și cardurile. Eram deja pe hol când mi-a venit mintea la cap. Fug împleticindu-mă înapoi și scriu pe o hârtie codurile necesare, involuntar două cuvinte alunecă din pix. Le privesc și nu înțeleg ce caută acolo. „Iartă-mă mamă”, astea n-au nici un sens, dar nu mai am forța să le șterg, pot rămâne acolo până mâine dimineață. Afară aerul e rece, toamna e timpurie și aspră, s-o ia dracu’ și pe ea. Din casă aud ceasul cel vechi bătând miezul nopții, începe o nouă zi, o nouă săptămână, o nouă viață. Sau oare. E liniște. E liniște când alerg în atelier, nu se aude nici un sunet când cad împiedicându-mă de capra de tăiat lemne. Defapt, e numai bună. Înfășor frâghia după mână și iau capra în spate. Creanga nu e departe, văzând-o e ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi prieten, o lumină strălucitoare mă îndeamnă mai aproape, și mai aproape. Urc și leg frânghia, dă Doamne să țină nodul. Înțelegând, încep să râd, e ciudat să cer ajutorul Domnului în chiar acest moment. Înainte să-mi trec lațul după gât văd, văd și înțeleg de ce mi-am cerut iertare, de ce sunt unde sunt și fac ce fac. Clipa de luciditate e scurtă. Prea scurtă. \"If I die young Bury me in satin, Lay me down on bed of roses Sink me in the river At dawn, Send me away on the love of a Love song.\" http://www.youtube.com/watch?v=LrqLJqKPI0k