Frații…

În ultimele anotimpuri asistase tot mai greu la certurile dintre gemeni și bătrânul lor tată. Totul era mai rău de la moartea mamei lor. Fuseseră loviți crunt în urmă cu 5 ani... Sărmana femeie era îngropată de atâta vreme și lui încă i se umezeau ochii ori de câte ori gândurile îi alunecau spre ea. Motivul conflictului era mereu același. Frații lui mai mari își manifestaseră pentru a mia oară dorința de a părăsi muntele, de a explora. O făcuseră poate cu mai multă convingere, cu o pasiune pe care Remus o simțise mocnind în ei de multă vreme. Tatăl lor refuzase categoric. Ba chiar ridicase tonul, ceea ce nu-și mai amintea să se mai fi întâmplat vreodată. Nici chiar când erau mici și alergau după sălbăticiuni prin pădurile muntelui, sau când Darius ucisese lupul preferat al tatălui lor. Îngrozit, simțise nevoia să iasă. Să-și curețe mintea, să alerge departe de toată acea atmosferă care împărțise familia în două tabere. Fusese nevoit să aleagă și procedase așa cum îl îndemnase rațiunea. Asta nu însemna că era mulțumit, alegerile făcute cu mintea sunt de multe ori complet opuse cântecului inimii. Neobservat, părăsise peștera și se făcuse nevăzut în pădure unde hoinărea pierdut în gânduri, majoritatea din ele nu prea vesel pictate. Uneori le dădea dreptate gemenilor. Darius și Marius, născuți la un interval de doar câteva minute erau aproape identici. Le admira puterea și masivitatea precum și liniștea pe care i-o transmiteau când erau împreună. Dar asta fusese înainte ca el să fie nevoit să aleagă. Își imagina că pentru restul lumii puteau părea a fi niște sălbatici fără educație, care habar nu puteau avea de lume, de plăcerile civilizației. Aici restul lumii ar fi avut dreptate. Cel puțin în privința lui care nu părăsise niciodată muntele. Ocaziile în care ei coborau în sat erau atât de rare încât păreau a vizita o nouă localitate de fiecare dată. Într-atât se schimbau oamenii și locurile. Când își permitea un moment singur cu gândurile lui, fără supărătoarele intervenții ale nesuferiților lui frați care-l tachinau amuzați pentru seriozitatea “nepotrivită vârstei”, trebuia să recunoască sincer că nici lui nu i-ar fi displăcut să vadă măcar ce era dincolo de munte. În ce culori era adusă la viață lumea despre care citise doar în cele câteva cărți ce aprținuseră mamei sale. Ce miros avea oare? Ar fi gustat-o și el. Trebuia să aibă un gust destul de bun, altfel de ce străduiau oamenii să uite de păduri și de satele bătrânești care erau abandonate în paragină, ruinate de lipsa tineretului atras de magia irezistibilă a orașelor. Știa că tatăl lor suferea cel mai mult din cauza asta. Treptata dizolvare a mediului în care se născuse și trăise aproape o sută de ani îl vlăguia. Remus suferea alături de el și ar fi fost capabil să-i aducă pe sus pe toți acei care plecaseră lăsând în urmă doar praf, buruieni și sinistre pânze păianjen. Cu toate certurile și amenințările care păreau a nu se mai termina, Remus era convins că nici unul din frații săi nu era capabil de a frânge inima obosită a tatălui lor. Pădurea era plină de farmec la acea oră întunecată în care noaptea e mai plină de viață decât orice amiază. Remus se culcă într-o poieniță bucurându-se de sunetele ce musteau peste tot în jurul lui. Cu ochii închiși le auzea pe toate și le putea identifica cu o precizie atât de mare încât un biolog ar fi rămas cu gura căscată, permanent. De la cea mai mică gâză care i se cățăra anevoie pe piciorul gol, până la foșnetul catifelat al lincsului tocmai ieșit la vânătoare. Toate aspectele acestei lumi îl îmbrățișau așa cum primești acasă un copil drag. Un copil care aparține. Aceasta suită de tovarăși nu era altceva decât grupul lui de prieteni. Singurii pe care-i avusese vreodată dar care nici nu erau capabili de a-l întovărăși, de a-i sta măcar în preajmă. După câteva minute de liniște în mijlocul unei naturi tot mai timide, Remus se simțea mult mai bine. Sunetele atât de familiare lui se topiseră, ca de obicei. Era suficient ca o singură jivină să-i adulmece mirosul pentru ca în doar câteva clipe toate animalele cu instinct de apărare din imediata apropiere să așeze între ele și tânăr o distanță respectabilă. Ele simțeau pericolul așa cum el le putea mirosi frica. Era frustrant totuși să păstreze tăcerea. Dar alternativa nu era permisă. Pericolul care plana asupra lor putea schimba totul într-o clipită. Cu toată dragostea pe care o nutrea pentru pădure uneori se simțea legat, forțat să accepte o tăcere apăsătoare. Și singurul lucru care îl împiedica să-și urmeze pornirile de a transforma fiecare animal care trăia pe muntele tatălui său într-un prieten era bătrânul. Remus zâmbi amintirii plăcute a zilei în care devenise bărbat, adică după ce izbutise pentru prima dată să asculte cântecul minunat al nașterii. Tatăl îi explicase apoi că el nu era ca toți ceilalți, că nimeni din familia lor nu fusese vreodată, și nimeni nu avea să fie. Așa începuse legenda și așa avea să se termine. Cel puțin asta credea Victor, tatăl lor…