Dacă aș fi poem mevlevi

furnizăm mâini,

degete subțiri mai albe și aproape de profeți,

fustele turbină compleșite în mahmureli

de oliban.

frântă,

proximitatea taliilor noastre se înfășoară

în uragane încetinite de timp

în loc să ne luăm zborul ca toți ceilalți, noi ne îmbrățișăm la pământ

într-un muget

mult prea lung

pentru a-i cuprinde sfârșitul.

prăbușiți așteptăm pe rând

emulativ

ca propria sudoare

să se crispeze în jurul becului

stins

mevlana

rumi, opac-străveziu

mai înțelept

neatins

și neaprins

ațâță neoanele,

împinge spițele

își copleșește ochii, îi închide pe-ai noștri

sau noi îl închidem pe el

într-o pălărie de cânepă și o fustă bine decolată

înfloritor în jurul bazinului cu intestine

dorința de a atinge întrerupătorul doar cu gândul

de a cultiva tăcerea într-o pivotare fără-ntretăieri

probabil că nu e nimic de spus, partea rațională din noi se anulează când ne rotim, și podeaua nu se mai alătură pașilor, ci se oprește să ne asculte căldura. ne ridicăm un puls, îl coborâm pe celălalt, ne înclinăm lobul drept către pământ și adormim în anularea propriului rezon.

sau încă o dată

ne încleștăm palmele relaxate în două puncte distincte

în aer

vom zemui diagonala mîinilor

în derulare

adâncime

înălțime

și lățimea momentului în care

urmează să nu ne mai oprim