Fabule trimise la Festivalul Național, Chișinău

Armată ca-n codru

Jivinele și-au zis, odată,
„Nu-i codrul apărat!
Vom face, negreșit, armată,
Așa, organizat.”

Pentru prestanță și statură,
Pe urs – de vrem, nu vrem,
L-au pus așa, cu mura-n gură,
Drept commandant suprem.

Pe lup, ursoiul îl alese
Ca șef de stat major.
I-a dat și hărți, binoclu, trese
De general-maior.

Ariciul – șef peste blindate,
Cu grad de colonel,
Iar vulpea – șefă peste „Spate”,
Tot colonel, dar vel.

La avioane – coțofana
Pe post de comandor,
La muzici, șef cu darabana,
Un pițigoi – tenor.

Pe veverița cea sprințară –
La cercetași – pândar,
Pe coadă, prompt, o parafară,
Cu ghindă de stejar.

Infanteristul Iepurilă,
Ca bun alergător,
Neinstruit, făr’nicio pilă,
Fu uns ca l’ent major.

Armata astfel întocmită,
Cu șefi nenumărați,
C-un general și la marmită,
Deloc n-avea soldați.

Iar, când i-a atacat vecinul,
Niciunul n-a luptat,
Căci, respectându-și rangul, cinul,
Cu toții-au comandat.

Așa e când dotezi armata
Cu grade și vipuști
De generali făcuți de-a gata,
Dar n-ai soldați cu puști.



Autostrada din pădure

Într-o pădure deasă, uitată de topor,
Trăia, în bună pace, un numeros popor
De lupi și urși, vulpițe și iepuri și dihori
Și păsări cântătoare și bufnițe, prigori.
Și fiecare-n parte își îngrijea atent
Bârlogul sau cuibarul, ducând un trai decent.

Dar, într-o zi, o veste pătrunse-n codrul dens:
„Se face-autostradă cu două benzi pe sens.”
Iar castorii-constructori, ființe de cuvânt,
Vor da răsplată bună pe arbori și pământ.

Cu toții dând năvală, cu actele în dinți,
Cedară moștenirea ce-aveau de la părinți.
Ursoiul, pe bârlogu-i solid, săpat în stânci,
Primi un sac de mure și miere pentru țânci.
Pe vizuină, vulpea luă două găini,
Iar lupul – trei ciolane de la defuncți asini.
Și bufniței, pe acte, i-au dat un șoricel,
A, da, și iepurașul primi un morcovel.

În două ore, codrul nu mai era al lor
Și castorii-i mutară pe un arid ponor
Unde n-aveau nici umbră, nici apă, nici copaci,
Și-unde creșteau, aiurea, doar spini, urzici și maci.
Străini în locu-acela, ca niște marțieni,
Priveau cum cade codrul sub dinți canadieni,
Cum iarba smălțuită cu flori și cu măcriș
Pierea sub straturi groase de-asfalt și de pietriș.
Iar când autostrada mi s-a umplut de fum
Și zgomot de motoare – asurzitor dum-dum,
Ei, rând pe rând, în lume, de-a pururi s-au pierdut,
Plângând nesăbuința că locul și-au vândut.

Nici pe un sac de mure și nici pe bani frumoși,
Nu vindeți moștenirea ce-aveți de la strămoși.


Are balta pește

Într-o baltă liniștită,
Mrene, știuci, carași, crăpceni
Zilnic se jucau „Pitită”;
Ba erau și vreo doi cleni.

Și din zori până-nserare,
Înotau – și mici, și mari,
Fără nicio tulburare,
Fără teamă de pescari.

Căci pescarii, la terasă,
În sătucu-nvecinat,
Când plecau, în zori, de-acasă,
Se opreau direct la MAT.

Dă-i cu bere, cu tărie,
Dealul Mare, Dealul Mic,
Cum, mâncarea-i fudulie,
Nici o coadă de chitic

Nu vedeai la ei pe masă,
Nu biban sau crap prăjit,
Beau scursura de melasă,
Susținând că e vrăjit

Locu-acela ce îi ține
Strâns lipiți de un pahar,
Că, la baltă, stai pe vine,
Soarele te face jar.

„Să mai vină înc-o tură
Tot de vodcă Absolut”,
Își treceau, din gură-n gură:
„Pescuitu-i revolut”.

Când vedem crăpceni că saltă
Sau bibani roind sprințar,
În zadar e pește-n baltă,
Dacă nu-s, pe mal, pescari.