Despre religie

Religia mea e o formă de expresie a credinței. Religia mea e o încercare de a cuprinde miliardele de lucruri pe care le știu - dimpreună cu nenumăratele lucruri pe care nu le știu - într-un sistem coerent, ordonat și pe care să îl pot înțelege. E ca și cum un copil de doi ani, jucându-se pe o plajă din Hawaii, ar încerca să-și imagineze cum arată Tibetul. Și totuși încerc. Trec ca vântul prin cărțile filozofilor, ascult vorbele înțelepților, citesc în stele și în praful adunat pe bocanci, ascult Bob Dylan și-mi imaginez care o să fie prima întrebare pe care o să i-o pun lui Dumnezeu când o să ne întâlnim. Și oare cum o să arate Dumnezeu? O să fie bătrânul înțelept cu barba albă stând pe scaunul lui de fildeș și zâmbind blând către mărunții oameni îngenuncheați dinainte-i? O să fie o sferă de energie alb-orbitoare pe care o să o simt în fiecare picătură din fiecare colț de suflet? O să fie o novă, o briză, un fluture, un mănunchi de galaxii, o petală de cireș în februarie? O să fie după chipul și asemănarea mea, așa cum spune Biblia? Poate o să fie Kali, sau poate tripla zeiță a celților... Dumnezeu e un bătrân rocker pus pe șotii. - Și spune, Doamne, de ce m-ai ținut în lumea ta atâta amar de vreme? Care a fost scopul? Care a fost sensul? - Asta, băiete, trebuie sa îmi spui tu mie. Eu ți-am dat doar viața, tu i-ai dat un sens. Mă așez îngândurat pe un nor mai nărăvaș, îi spun să stea locului și o privesc pe Dumnezeu. Poate-i un joc al luminii, dar așa, din profil, când vorbește cu Gabriel, parcă seamănă puțin cu Mona Lisa. Mona îmi zâmbește și mă întreabă din ochi: te-ai hotărât? Răspund la rândul meu cu o întrebare. - Dar, Doamne, cu iadul și raiul cum rămâne? Sfera alba de energie rezonează direct în ceea ce după moarte îmi ține loc de creier. - Aici nu avem nici rai nici iad - nu avem nevoie. Doar fiecare și le-aduce cu el. Ah, sensul vieții. Știu exact ce i-am răspuns la întrebare. El a râs și mi-a zis "mai încearcă". Leiden, 23 iulie 2003