Începutul...sfârșitului?

Întotdeauna este greu la început... Este greu să fii neputincios, să nu poți lupta cu viața pentru a recupera ceva ce ți se pare nedrept a-ți fi luat. Este greu să accepți un adevăr care dintr-o dată îți tulbură apele până atunci liniștite și limpezi ale vieții, în care plutisei de fericire. Cu durere, îți dai seama că nu poți să repari ceva ce s-a stricat pentru că viața nu îți dă șansa de a repara sau schimba lucrurile petrecute și tu…te simți fără viață, învins, fără puterea necesară de-a o lua de la capăt, de-a continua să râzi, sau să te bucuri de ceva. Totul ți se pare întunecat, fără vreo ieșire spre lumină și te zbați în beznă pentru a învinge. Am închis ochii ca să uit că ai plecat, că nu mai ești lângă mine, dar chipul iubit, zâmbetul și ochii nu vor să plece din mintea mea, din înăuntrul meu și, deși eu le gonesc, ele vor rămâne prezente până în ziua când voi vedea cum soarele strălucește din nou și primul meu gând nu mai este trist pentru ce a fost și nu mai este, ci privește încrezător, cu bucurie si nerăbdare spre clipele care vor veni. Atunci ochii și zâmbetul, mâinile si toată făptura care altădată întruchipau totul sunt închise într-o cutiuță care, deși păstrată cu grijă într-un colț al inimii, începe să se acopere cu praful care se așterne peste orice lucru, odată cu trecerea timpului. Atunci când lacrimile tale fierbinți și sărate se întâlnesc cu lacrimile sărate ale mării, un nou răsărit de soare, o nouă rază privită cum apare la orizont îți pot reda liniștea sufletească atât de puternic răvășită. Și soarele, atotputernic peste întregul univers, te va îmbrățișa încălzindu-te…nu vei mai simți durerea din sufletul tău, la început gol și rece, acum încălzit de un alt suflet la fel de cald sau poate chiar fierbinte, care te cauta, te așteapta, te dorește. Și poate că, într-o zi, o zi banală ca oricare alta, începutul de altădată, crezut sfârșit, devine un nou început...