laura ceica

se numea sentimentalism- odată demult- în acel trecut (de care se spune că ar fi mai bine să nu ne mai agățăm ca de colacul de salvare pentru că nu mai există) se numea peregrinare pe

nu credeam că ochii noștri se vor reîntâlni tulburați umezi cercetători tu mai frumos ca niciodată eu ascunsă în corola de floarea soarelui care m-a copt în vara ce nu se sfârșește aici marea e

ploaia care vine de jos mi-a abrutizat simțurile gravitația stătută din aer planează pe vârfurile aisbergurilor galionul cu burta-n sus plutește înecat de cianura zarzării apelor cactușii

Care crezi că sunt proporțiile fanteziei? Într-o dimineață m-am trezit cu capul vâjâind de idei. Nu le puteam liniști. Anticipam o zi de paradă, pentru care cavalcada

M-am născut în lume și voi muri în lume. Lumea pare tot ceea ce voi avea. Civilizația, intențiile, dorințele sunt ale mele sau ale lumii? Lumea e cea care respiră oferindu-ne și nouă

mi-e dor de frunză, cum zicea un cântec, de frunza de nai, de fluier de peste țarini. ciugulesc fiecare picătură de rouă căzută noaptea pe așternutul ud de sudoare, de senzualitate. un

Ce hazliu, cum azi briza mângâie pielea fragedă, iar mâine usucă osul vechi. Vântule căruntule! strigătul meu nici că te mai cheamă; văi neumblate ascultă cântecul tribului meu, ultimul,

Mă bucur că n-am învățat să vorbesc n-aș fi înțeles niciodată destinul cuvântului-cheie. Cheia descuie broasca universului Vreau sa vorbesc limba surdă a muților, Stelele mă vor percepe