Poezii

Am putea să stăm pe întuneric, eu și cu viața mea, cu veioza stinsă ținându-ne, totuși, strâns de mâini ca nu cumva să ne pierdem în orbire. Ai putea să închizi toate luminile orașului, să

Nu din orice întâmplare mă aflam în colțul închis din încăpere. De fapt, colțul celălalt mă cunoștea mai bine așa cum ochii cunosc orice suflet. Tavanul cunoștea prea puțin acest prea ciudat

Mă pierd în adierile nopții, ca vuietul trenului ce trece sec, repetându-se de atâtea și de atâtea ori. Mă răsuflu de milioane și de mii de ori pe secundă, ca să mă ridic apoi pentru a mă