Liniștea dintre copacii albaștrii
Se răsfrînge în cutiile de chibrituri
De unde scoți pe rând soldăței de plumb îmbrăcați
în uniforme roz dantelate.
Știu, bărbații sunt
În urma timpului am adormit
Pe ruinele întîmplării de a fi,
Reamintindu-mi cuvânt cu cuvânt
destrămarea.
E atât de liniște încât aud norii atingându-mi somnul,
„Nimic”-ul dispare, oglinzile
Aș fi vrut să adorm nefiresc de devreme
Îngropîndu-mă-n apa murdară de cheaguri albastre .
Să aud doar sunetul taios , sfâșietor al lamei
Strivindu-mi pulsul grăbit spre niciunde .
Să cad
Tu…mă frămânți precum un aluat dospit,
Și îmi acoperi fruntea cu dulceață,
Mă arunci apoi în vatra–ncețoșată
Să ard cum n-am mai ars vreodată.
Tu… mă acoperi cu o pudră vanilată,
Flori de
Zidește-mă cumpătat...
Astenie vulgară ,
Cărămizi înfrunzite
În zăpezi de secară .
Zidește-mă ascuns...
Dimineți zăvorâte ,
Cad prăpastii din nori
Peste străzile
Nu am știut cum să ajung pe urmele tale ispititoare ,
Nu am știut cum să-ți cuprind umerii goi fără să-i ascund
de ploaie .
Nu mai aștept , cum tu nu mai aștepți ,
În fața tăcerii
Caii albi se pierd în turme
Coarne-mi cresc , ochii plesnesc,
Dimineața mă apasă pe copacul diavolesc.
Caii roșii rod fosile
Înhămați în așchii dure ,
Inorogul se ascunde ,
L