Poezie
Eden
1 min lectură·
Mediu
Pe cerul negru înstelat
Se plimbă umbre furioase,
Vântul șuieră-n înalt...
E frig de intră până-n oase.
Scoarța pomilor e groasă
Și pe ea se scurge sânge,
O străbat cărări bizare...
Ceva din umbră mă ajunge.
Frunze moarte zac pe iarbă
Neputând a mai spera
Sub bătaia vântului cea oarbă,
Să mai poată iar zbura.
Luna roșie emană
Neputință și urgie,
O umbră pare că mă cheamă...
Ceva negru-are să vie.
Iarba-i udă și e moartă
Iar pământul putrezește,
Totul pare-o sumbră artă
Ce abisul o-mpletește.
Pe un deal în depărtare
Stau cadavre fără față
Și suspină de durere...
Nu mai e nicio speranță.
Sub lumina sângerie
Ce coboară dinspre lună,
Iese-o lamă argintie
Dintr-o prăfuită urnă.
Din cenușă se-ntrupează
Þinând lama strâns în mână,
Pașii mi se-ndepărtează...
Monstruos văzduhul tună.
Zarea neagră și bolnavă
De un fulger e-mpânzită,
Picură încet otravă
Peste iarba râncezindă.
Vreau să fug dar n-am putere
Si un scrâșnet se aude...
În piept se naște o durere
Când argintu-ncet pătrunde.
Râde-ngrozitor un glas
Și pe cer apar scântei.
Joacă sufletele vals...
Ai venit deci...să mă iei...
00857
0