Mâinile cele mai frumoase de pe lume

Mâinile cele mai frumoase de pe lume

basm dedicate părintelui Ilarion Felea

A fost odată un sobor de înțelepți,

Ce se știau prea dăruiți de Dumnezeu, și drepți.

Ei cunoșteau mai mult decât se poate spune,

Și-aveau în minte, și în suflet, și-n salariile lor,o, ce minune,

cele mai multe cifre zero de pe lume.

Din bunătatea lor, ca niște înțelepți care erau,

În cel mai mare lux se îmbrăcau.

Și fiecare-avea nu doar o vilă cu piscină, ci, de s-ar putea, zeci, sute,

La mare, în pustie, dealuri, plaje, dormitoare, sau planetele private de la munte –

Ca să se plimbe și din mintea lor să scapere lumini

Aveau la scară, fiecare, cele mai vestite mărci de avioane, iahturi, carduri, mega-înțelept calculatoare călătoare, celulare și mașini.

În companii prospere erau membrii de onoare,

Și nu avea înțelepciunea lor în univers, hotare…

Într-o prea fericită zi, s-au adunat la sfat,

Și unul dintre ei a întrebat:

Părinți prea înțelepți, nu îmi dă pace de mai multă vreme o-ntrebare:

Unde să fie cele mai frumoase mâini care trăiesc sub soare?

Ce simplu! Au râs înțeleptii toți pe săturate.

Cele mai frumoase mâini din lume nu sunt doar curate:

Sunt mângâiate cu săpunuri scumpe și-alifii,

Manichiurate cu soluții sidefii –

Pilite, îngrijite, stau în puf,

Și nu cunosc nici frigul de pe lume, nici strădanie, nici cel mai mic bănuț din univers ca milă,nici zăduf…

Atunci, sfinți înțelepți, ce-ar fi să facem un concurs, un prea-cucernic bal,

Să premiem aceste mâini care pe lume n-au egal?

Îndată, vestitori și olăcari,

Și din mass-media, cei mai strașnici lăutari,

Strigat-au hotărârea înțelepților cei mari:

Și dame, și bărbați din țări îndepărtate

Venit-au la palat, cu mâinile profund manichiurate, parfumate,

S-aleagă înțeleptii tainicelor case,

Din lume, cele mai neprihănite mâini, și mai frumoase…

Venit-au cu inele de-aur, de argint, și pietre scumpe,

De înțelepte premii și ovații, cu zerouri multe, să se umple…

Dar s-a-ntâmplat, prin nu se știe care socoteală,

Să dea prea bunul Dumnezeu în toată strălucirea lor o biată boală;

Și juriul înțelept căzu la pat, și în zadar striga:

Vai, cine-mi dă și mie un pahar cu apă,

Cine-mi dă un hap,

Că nu mă pot scula!?

Zadarnic toți strigau după o mână de-ajutor,

Căci toate mâinile-ngrijite și sulemenite se temeau să îi ajute

Să nu ia

Din barba lor

Vreun terorist microb molipsitor…

Sau, și mai rău

Să nu se murdărească,

Să-și piardă lacul, puful, egoismul și parfumul,

Cu vreo îngrozitoare mostră de sudoare, mai lumească…

Și în cumplita pacoste și frică,

Veni trecând încet

Pe lângă patul fiecărui înțelept,

O biată bătrânică.

Cu mâinile-i zbârcite și tremurătoare,

Le-aduse câte un pahar cu apă, pentru marea fierbințeală,

Căte un medicament,

Un pansament,

O mângâiere și o alinare…

ba, le mai duse prea puternicilor înțelepți și câte-o biată oală…

Vai, bine-a fost!

Au exclamat toți înțelepții

(care aveau pe lume, în zerouri, cel mai mare preț de cost)

Aceste mâini care ne-au ajutat sunt parcă cele mai frumoase de pe lume!

Așa e!

Zis-au toți.

Aceste mâini care ajută sunt cele mai frumoase mâini din lume!

Ia spune, bătrânico, ai un nume?

Dar ea plecase.

Și înțelepții mult s-au bucurat

Și s-au bătut și s-au certat

Căruia dintre ei i se cuvine premiul pentru mâinile din lume

cele mai frumoase…

Și se mai ceartă și se bat și-acum

Căci din înțelepciunea lor se trag

Cele mai păcătoase, travestite în trupești minuni, iar nicidecum dumnezeiești, foloase…