Poezie

Bunicii

1 min lectură·6 aprilie 2005

Mediu

BUNICII

frumos era bunicul

pe masa de autopsie

odihnindu-și curățenia trupului

dar sufletul, dar sufletul

scurma în pământ

ca o pasăre vie.

curat era ca lacrima răsăritului

și vorbea cu mâinile întinse

eu întrebam:

- cine te-a ucis, bunicule ?

mâinile îmi răspundeau:

- numai ploile, numai vântul...

- și oamenii ?

- oamenii nu există,

există numai semințele

gânguritului.

frumoasă era bunica

așteptându-și fiul înainte de moarte:

- să vină la mine, dragul mamei,

și-apoi pot să-mi merit zâmbetul,

zâmbetul morții, de piatră -

și bunica aștepta

neștiind cine va veni primul

fiul sau zâmbetul -

tata a-ntârziat o secundă,

zâmbetul n-a răbdat s-o pătrundă,

i-a rămas în pupilă o lacrimă mare,

neștiută, nevăzută, nevăzătoare...

001.840

Jianu Liviu-Florian. “Bunicii.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/jianu-liviu-florian/poezie/114604/bunicii

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.