Strada mea

Strada mea Pui zâmbet în flori si ură si tărie pe norul greu ce te înconjoară. Umil copil, precum un gărgăune târăsti de trupul tău pe jos si tot ce ai sperat se spulberă printre pleoape. Atunci prefaci tot gândul rău în vise roz, lumină multă si cerul deschis ti- aruncă pe piept raze. Te-alături superior cu un strop de credintă ce a zăcut ascuns sub palma de zei neridicată. Ziua nu-ti vede spatiul si te strecori cât poti dar te ghiceste si palid atingi iar mai apoi fruntea cea caldă... tu te-ai crezut acum adeverind minciuna... si flori pe brate afli, în suflet femeie te găsesti si peste pete apare rece apă, ploaie deasă de vară! Normal, timid deschizi norul pe care îl strângeai odată fără să vrei si îl vezi alb în capăt de străzii pustii. Motoarele au dispărut demult acum, căci doar aici pot fi eu rege- pe strada mea cea veche spre care nu m-am întors nicicând fără să stiu că aici mai pot găsi si apă si atingerea dorită pe umărul gol uscat de vânt. Si-n noapte-mi va cânta un betivan ce rupe-n colt pagini de integrame completate de... câti ani am... am avut si i-am pierdut în aceeasi zi cu noaptea mea. Totusi alin fete gălbejite din spatiul meu. Trecând tot, tot mereu prin beciul de jos ajung să te ridic cu bratul meu, să trec prin pară de foc si să renasc din gărgăunele mărunt... ca el sunt multi dar eu mai am ceva... verdele din viata mea si-atunci- îmbrac cămasă rosie căci doar sunt om!