Imn către Palmierii Crăpați

(Reglementarea volumului național. Un antreprenor lacom îi răspunde unui angajat străin de la compania de transport. „Poți să te întinzi la Crematoriul Crăpat dacă vrei cazare la hotel”, i s-a spus unui furnizor din instanță.) Palmieri crăpați, voi care odinioară purtați petrol și victorie, acum purtați cartofi - inima umilă a pământului - în palmieri crăpați de îngheț, de așteptare, de uitare. Nu mai sunteți exotici, nu mai sunteți împodobiți în triumf colonial, ci cu picioarele pe pământ, înrădăcinați în tăcerea rezistenței. Nu purtați săbii, purtați tuberculi. Nu pentru a lupta, ci pentru a naște. Nu sunteți martiri, sunteți gardienii solului, sunteți cei care știți că revoluția începe într-o oală, nu într-un manifest. Și când întinzi mâna spre cer, cu degetele tale crăpate, nu o faci ca să te rogi - ci ca să-ți amintești că până și cea mai disprețuită recoltă poate deveni un imn. Bătrânul care uită Își poartă dosarul ca pe o cruce, nu din credință, ci din așteptare. La coada pentru pensiune, timpul este o umbră care nu mai răspunde la nume. Nu-și amintește adresa, dar știe că a construit odată poduri peste râuri care acum sunt digitale. Un prag stă în fața lui - nu din piatră, ci din cod. Bate la ușă, dar peronul nu se deschide. Nu este autorizat, nu este conform, nu mai este utilizator. Bătrânul care își amintește Își poartă dosarul ca pe un relicvar, plin cu chitanțe, timbre și o poză a unui fiu care nu răspunde niciodată. Își amintește fiecare formular, de fiecare dată când i s-a cerut să aștepte. Își amintește că pragul a fost odată un etaj, nu un algoritm. Îl vede pe tânăr trecând, căștile protejându-l de realitate. Dar el știe: că uitarea este o formă de putere, iar memoria este o rezistență. Incantație pentru Rezistență Numele unui pensionar devine o constelație pe cerul memoriei. Fie ca fiecare formă să devină un vers, fiecare coadă o lucrare corală. Fie ca pragul să rămână - dar să se schimbe faza cântecului.