Touk-Touk și Cartea cu Smarald - partea a II-a

Timpul parcă ţinea cu micul nostru erou, slovele buchisite greoi curgeau din ce în ce mai lin şi parcă însăşi cartea cea mare le făcea tuturor somnul tot mai adânc lăsându-l pe Touk-Touk să citească mai departe, curios până peste urechi de ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare cu Ondar.
<< Locurile îi erau atât de cunoscute, umblase fie cu tinerii din sat la pus capcane, fie cu părintele său pentru a fi familiarizat cu potecile de vânătoare şi chiar singur, căutând animalele rănite sau eliberându-le pe cele prinse.
Hotărî însă să nu mai urmeze drumurile obişnuite, pentru ca nu cumva cei din sat să pornească în căutarea lui şi să le fie uşor să îl găsească după urmele lăsate şi se afundă în desişul care se închidea în urma trecerii lui.
Timpul zbura însă printre copacii înalţi deşi lumina soarelui pătrundea palid şi părea că păstrează o perpetuă dimineaţă. Câteva zgârieturi îi brăzdau pielea braţelor, setea şi oboseala începeau să îşi spună cuvântul, însă Ondar voia să ajungă cât mai departe de cătun. Încă un pâlc de copaci şi parcă un animal se strecura şi el printre trunchiurile groase. Ondar grăbi pasul, era o căprioară şi când se întoarse spre el văzu coada unei săgeţi care zăcea înfiptă într-unul din picioarele ei. Începu să alerge strigând-o cu blândeţe, însă animalul rănit continua să se mişte. Reuşi să o ajungă într-un mic luminiş făcut de un arbore mare prăbuşit după vreo furtună a verii. Căprioara îngenunchease şi se vedea că nu se va mai putea ridica. Tânărul se apropie de ea şi îşi scoase pumnalul argintiu la vederea căruia o văzu cum tresare, zbuciumându-se să se ridice iar.
- Stai...nu vreau să îţi fac rău, trebuie să scot săgeata şi să opresc sângererea.
Ochii mari îl priveau umezi, parcă înţelegându-l. Se apropie şi îi mângâie întâi cu palma grumazul, apoi trase de săgeată încet afară. Se lăsă apoi în genunchi şi scoase din tolba sa o bucată de pânză de in albă, o tăie fâşii şi o apăsă pe rană curăţind-o. Dintr-o teacă din scoarţă de copac întinse cu vârful cuţitului o alifie pe care o primise de la vracii satului pentru expediţiile de vânătoare. Cu restul pânzei rămase legă rana astfel tratată şi mângâie încă o dată animalul.
Se ridică să plece, însă brusc luminişul începu să se învârtă cu el, simţi cum picioarele nu îl mai ascultă şi se trezi răsturnat în iarba deasă ce crescuse datorită razelor puternice ale soarelui. Nu ştia ce e cu el, simţea numai că nu mai putea să îşi mişte trupul şi ochii care se închideau obosiţi cuprinşi de somnul care îl învăluia treptat, de parcă era prins într-o puternică vrajă.
Limba umedă a lui Kaz atingându-i obrazul îl trezi. Se uită mirat în jurul său. Se afla pe un pat îngust, scobit dintr-un trunchi de copac, acoperit cu muşchi de un verde aprins. Lângă el avea tolba şi în jurul lui se vedea interiorul unei căsuţe joase de bârne. În faţă era un crâng de mesteceni prin care soarele răzbătea luminând totul. Zumzetul unor albine împânzea aerul cu aromă de flori sălbatice şi fâneaţă.
- Te-ai trezit deja? Cum îţi place regatul meu?
Vocea caldă era a unei femei de o frumuseţe specială, o frumuseţe care impunea respect. Nu era cea a unei tinere fetişcane, ci a unei adevărate crăiese de rang nobil. Părul cu irizări de verde, ochii mari semănând cu ai căprioarei de mai devreme şi îmbrăcămintea simplă, dar dăruind prestanţă, aproape că îl făcură să îngenuncheze pe Ondar.
- Ridică-te flăcăule, eu ar trebui să mă plec pentru că mi-ai salvat viaţa. Sunt cunoscută ca şi Stăpâna Codrilor şi ştiu câtă grijă ai avut mereu de supuşii mei, de aceea azi ţi-am ieşit în drum şi te-am pus la încercare. Pentru că ai dat dovadă de aceeaşi bunătate ca întotdeauna îţi voi face un dar care te va conduce mai departe pe calea care îţi e scrisă în Cartea Vieţii.
Ondar se ridică şi văzu în mâinile albe ale Stăpânei Codrilor ramura luată din Copacul Vorbitor. Privi cum împletea meşteşugit ramura tăiată, apoi buzele ei suflară uşor peste împletitură murmurând un descântec. Îi înapoie un laţ asemănător celor cu care prindeau animalele pădurii.
- Nu te speria, nu e menit să facă rău nimănui, va prinde în el...însă va prinde visele oamenilor. E al tău şi fie să te ajute pe calea ta. De fiecare dată înainte de a te pune la odihnă atinge-ţi inima, umerii şi fruntea cu el şi vei afla ce putere are. Acum porneşte pe cărarea de muşchi verde ce trece printre stupii în care zumzăie vesele albinele mele şi vei porni pe drumul hărăzit ţie. Cu bine Ondar...
Nici nu apucase să îi mai mulţumească, făptura Stăpânei Codrilor se făcu din ce în ce mai străvezie şi se ridică asemeni unei frunze purtate de vânt. Rămase numai cu acel laţ vrăjit la picioare. Îl luă, îl puse bine în tolbă, îl strigă pe Kaz şi urmărind rotocoalele corbului alb, porni mai departe pe cărarea arătată de Stăpâna Codrilor.>>
Deci asta e povestea capcanelor noastre de vise, gândi micul Touk-Touk şi de aceea bătrânii satului au atât de mare grijă de Copacul Vorbitor. Va trebui să văd dacă îl pot face să îmi vorbească şi mie. Căscă lung însă refuză să se lase cuprins de somn şi porni să citească în continuare.
< - O adevărată mare gândi Ondar, oare cum voi înota prin ea?
Nu se auzea nici un zgomot, nici o pasăre, nici un zumzet de insectă, doar razele de soare scăldau totul în lumina lor.
- Trebuie să fie Câmpia Liniştii de care îmi spuneau bătrânii satului. Aici sunt deja departe de cătunul nostru, cât de mult am mers.
Gândurile năvăleau unul peste celălalt, dar Ondar se simţea împăcat şi zâmbea.
Porni prin iarba deasă lăsând pădurea în urmă şi după o bună cale de mers zări o nouă cărare acoperită cu piatră de râu şi lut. Se vedea că nu este una foarte des utilizată, mai ales de cai sau carele cele mari ale celor ce merg în târguri. Părea mai curând o cărare care ducea spre curtea şi casa cuiva şi înaintă vitejeşte.
În curând printre firele înalte de iarbă zări o căsuţă la poalele unei ridicări de pământ şi îşi dădu seama că avusese dreptate în privinţa cărării. Grăbi pasul şi zări la rândul lui un bătrânel agitându-se pe prispă.
- Ryna...vino repede Ryna...avem oaspeţi azi.
Ondar dădu bineţe şi privi la bătrânelul mic de înălţime care îl studia şi el curios.
- Sunt Ondar şi vin de departe. Mă poţi găzdui şi îndruma mai departe tăicuţule?
- Bine ai venit Ondar, eu sunt Narn, iar ea e soţia mea Ryna...eşti binevenit la noi, şezi la o poveste şi o ulcică rece de apă de soc. Nu prea mai trec mulţi drumeţi pe cărarea dinspre pădure zilele acestea.
Ondar se aşeză pe prispă alături de bătrânul încă vioi şi răcorindu-se cu apa rece şi aromată şi în care pluteau câteva mici petale ale florilor de soc, începu să asculte povestea lui Narn.
Află că bătrânul fusese fiul căpeteniei unui cătun din apropiere de ţinuturile laari-lor şi în tinereţe mânat de o puternică dorinţă de aventură, cutreierase lumea schiţând şi apoi concepând la o scară mai mare hărţile locurilor umblate, iar acum se stabilise aici în căutarea liniştii şi ascultând din poveştile drumeţilor care treceau spre marile târguri sau spre cetatea Grianului şi care nimereau întâmplător pe poteca făcută de el care ocolea doar puţin drumul principal. I se citea pe chip un dor pentru acele momente ale tinereţii şi un regret pentru că nu reuşise să vadă toate locurile pe care dorise să le exploreze.
În timp ce mânca nişte brânză de capră cu pâine proaspătă adusă de bătrâna Ryna, Ondar îi spuse povestea lui bătrânului, fără a menţiona prea multe despre originea lui sau despre Stăpâna Codrilor şi laţul fermecat primit.
- Da, am auzit de Copacul Vorbitor. În tinereţea mea am cutreierat pământul alături de tânărul rege şi de alţi voinici în căutarea acestei minuni şi a multor altora şi numai fratele regelui, a fost înzestrat de zei să primească darul de a creşte un copac din mlădiţa pe care o adusese. Toţi ceilalţi fie le-au pierdut pe ale lor, fie s-au uscat şi nu au prins rădăcini în cătunele lor. Nici chiar regele nu a reuşit să se bucure de mlădiţa lui. Crescuse un frumos arbust din ea, însă am auzit că într-o seară o pasăre de foc s-a aşezat pe trunchiul încă firav şi copăcelul s-a uscat sub căldura acesteia. Cei mai buni arcaşi ai regelui au încercat să săgeteze pasărea, dar nu au reuşit. Un vrăjitor bătrân a spus că pasărea e fermecată şi că venise de pe tărâmul de peste munţii Ergath.
- O întâmplare foarte curioasă, dar şi frumoasă, spuse Ondar.
Stătu o clipă pe gânduri la cele auzite de la bătrân. Deci tatăl său era fratele regelui?
Timpul zbură repede ascultând din faptele bătrânului şi înserarea se aşternea asupra câmpiei acoperind treptat cu umbre marea de iarbă.
- Nu stăm decât eu şi soţia mea în căsuţa aceasta şi nu avem o cameră pentru oaspeţii mai pretenţioşi, însă podul este mereu plin de fân proaspăt şi poate fi un culcuş minunat pentru un drumeţ obosit.
- Aş vrea să dorm lângă una din căpiţele de iarbă proaspăt cosită dacă nu îţi este cu supărare...îmi place să privesc stelele, mama îmi spunea când eram copil că sunt ochii zeilor care ne privesc din înaltul cerului.
- Cum îţi este dorinţa...mâine dis-de-dimineaţă îţi voi da o hartă a locurilor care să te ajute în drumul tău mai departe.
Ondar mulţumi şi paşii îl purtară către o căpiţă care era îndreptată către luna imensă de pe cer, rotundă şi albă. Îşi scoase tunica pe care o avea în tolbă, luată pentru zilele ploioase, o întise pe un pat din fân moale şi apoi hotărî să încerce laţul dăruit de Stăpâna Codrilor. Îşi atinse inima, umerii, apoi fruntea şi somnul îl cuprinse pe dată, legănat parcă de foşnetul atât de familiar al Copacului Vorbitor.
Primele raze de soare îl făcură să deschidă larg ochii. Deja era dimineaţă, însă persista aceeaşi linişte de parcă toate vietăţile îşi începeau ziua cu mult mai târziu. Se ridică şi privi mirat norişorul care plutea parcă agăţat de laţul său fermecat. În el se mişca ceva, trecu cu degetele prin el şi deodată în mintea sa porni să se deruleze firul unui vis. Un tânăr mic de înălţime, dar voinic, călărea un asin alb de-a lungul câmpiei şi parcă aveau amândoi aripi. În acest zbor se zăreau pierdute firele ierburilor, apoi vârfurile arborilor din codrii şi întreg ţinutul parcă era privit din zborul unui vultur. Se zăreau cătunele, munţii Ergath, Pădurea Şoptitoare, cetatea Grianului, doar o pată neagră din centrul câmpiei nu putea fi străbătută. Calul şi călăreţul se îndreptau spre ea, apoi o rafală de vânt îi prăbuşea pe amândoi până pe prispa unei căsuţe.
La fel de brusc norişorul se destrămă şi se spulberă în razele de soare, iar Ondar se ridică plin de întrebări, dar cunoscând deja în persoana călăreţului pe bătrânul Narn.>>
Somnul se strecurase pe nevăzute şi micul Touk-Touk căsca abia reuşind să îşi ţină ochii deschişi. Nu putea dormi, nu trebuia să doarmă. Povestea abia devenea mai interesantă. Şi totuşi trebuia să doarmă, trebuia să viseze, era ultimul somn înainte de cel în care va prinde primul său vis. Şi totuşi oare ce urma să facă Ondar? Ce poveste va mai afla de la bătrânul Narn? Atât de multe întrebări şi somnul acesta care nu îi mai dădea pace. Se căţără pe unul din scaune, pe care îl lipise de locul unde fusese cartea şi cu un ultim efort reuşi să pună cartea cea mare la loc, apoi se cuibări pe blăniţa lui moale de miel şi adormi privind la jarul care abia mai pâlpâia în vatră.
Satul începea treptat să prindă viaţă şi zumzetul vocilor care îşi împărtăşeau visele prinse se împletea cu murmurul care venea purtat de aerul dimineţii dinspre sihăstria Copacilor Îngemănaţi şi care anunţa deja începutul procesiunii care urma să ajungă în sat pentru copiii care vor trece în rândul tinerilor. În uşa scundă care dădea în camera cu masa cea lungă se auzi învârtindu-se o cheie, apoi se deschise cu un scârţâit uşor şi un bărbat de statură impunătoare, deşi avea deja părul aproape cărunt, se strecură aplecat înăuntru. Păşi, privind la copilul care dormea ghemuit, apoi la cartea care stătea răsucită şi se încruntă pentru o clipă.
- Cine a mişcat cartea? gândi el. Touk-Touk doarme lângă ea, dar încă nu are înălţimea necesară să ajungă până sus. Şi totuşi are pe degete praful de arganth care se depune de fiecare dată când cineva citeşte din Cartea Viselor. Touk-Touk trebuie să te trezeşti. În curând vor ajunge călugării care îl însoţesc pe stareţ şi trebuie să te pregătim pentru marea sărbătoare a Alanelor.
Copilul îşi frecă ochii, căscă o dată, se întinse şi apoi spuse cu o voce ușor tremurată:
- Da tată, iartă-mă că am umblat la cartea cea mare, am citit din ea până am adormit.
- Nu ar fi trebuit să citeşti din ea decât după iniţiere. Nu îmi place că te ţii mereu de năstruşnicii şi nu îmi dai ascultare. Du-te acum la mama ta şi pregăteşte-te.
Copilul se ridică, îşi trecu mâna prin părul ciufulit şi o zbughi pe uşă afară. Tatăl privi în urma lui zâmbind. E un copil tare zburdalnic, sunt curios ce îi va prevesti bătrânul stareţ după ce îi va afla visul. Se ridică şi se grăbi să plece să întâmpine alaiul care urma să sosească şi ale cărui incantaţii se auzeau din ce în ce mai aproape.
Nu după mult timp, Touk-Touk aştepta într-una din casele din apropierea Copacului Vorbitor, alături de alţi cinci copii, să fie chemat şi să primească acea înghiţitură din licoarea pe care o preparau călugării. Era îmbrăcat în tunica verde ce aducea cu cea a străjerilor cătunului, cu un laţ pentru prins visele atârnat cu o cataramă de argint de centura din piele de căprioară şi împletit chiar de el, din fâşii subţiri luate din scoarţa unor ramuri ale Copacului Vorbitor.
Deşi nu mai erau vrăjite de Crăiasa Codrilor, ci doar descântate de călugării din Sihăstria Copacilor Îngemănaţi, laţurile îşi păstrau puterea de a prinde în ele visele.
- Poftiţi aici dragii mei, se auzi vocea bătrânului stareţ.
Touk-Touk îşi scoase de la brâu capcana pentru vise şi îşi atinse inima, umerii şi fruntea şi apoi se apropie de bătrân. Se întinse pe vârfuri, deschise gura şi sorbi înghiţitura de lichid verzui. Avea o aroma asemeni mugurilor de brad, amar, dulce şi acrişor, toate în acelaşi timp. O primă senzaţie de răcoare, ca şi cum ar fi alergat printr-un câmp de mentă şi apoi căldura ce începea să i se strecoare prin trup şi ochii pe care îi simţea tot mai somnoroşi, un foşnet întâi stins, apoi tot mai puternic, ca şi cum mii şi mii de frunze se legănau în bătaia vântului. Apucă să îşi lase capcana şi fu prins ca într-un vârtej de frunze simţind cum totul se învârte cu el, devenind el însuşi o mică frunză şi nici nu-şi dădu seama când lunecă pe blăniţele de miel şi adormi.”
- Cred că acum este timpul să adormim și noi.
- Tati, poate atunci când se va trezi, Touk-Touk ne va povesti și nouă visul avut.
- Cu siguranță, dar până atunci, haide să îl lăsăm să viseze și poate visăm și noi ceva frumos. Noapte bună, dragule!
- Noapte bună!