Orașul în ploaie

Oraşul meu e în această noapte un oraș pierdut în ploaie, în sunete ritmice de stropi care curg parcă mult prea zglobii şi eu, asemeni unui străin, unui intrus în această lume oarecum acvatică, privesc, admir, sorb fiecare strop cu porii gândului. Noaptea e plină de luminile de neon ale străzii și ale supermarket-urilor, o adevărată feerie de picături şi lumini. Inspir însetat aroma de primăvară încă crudă, de proaspăt, de ud şi brusc mă simt iar copil, ploaia de acum îmi aminteşte de atât de multe alte ploi ale copilăriei mele, de nasul care se strivea de geamul uşor aburit în încercarea de a ajuta ochii să se apropie şi mai mult de picăturile care se prelingeau pe acesta agale sau mai grăbit, după cheful lor. De fiecare dată când plouă redevin copil, uşor melancolic şi totuşi cu un zâmbet pe buze cu gândul la clipele de atunci, care rămân ancorate în amintire și care reapar la suprafață mereu cu fiecare ploaie. E o noapte în care muzica apei oferă sublimul concert. Cortina norilor se desface ca să lase picăturile să curgă pe talgerul asfaltului până atunci uscat şi brusc clipocitul bălţilor cu forme bizare porneşte concertul. Căderea lentă se transformă brusc într-o erupţie de sunete, în întunericul plin de culoarea reclamelor, câte o fâşie de lumină îmi pare că străbate cerul și parcă împrumută din culorile vii ale neoanelor. Câte un zgomot se aude asemeni unei voci de bariton pierdute în spatele cortinei de nori. Îmi pare un tunet sau o fi prea devreme pentru tunete și doar mintea mea îmi joacă feste aminitindu-mi de alte ploi mult mai vocale ale copilăriei mele. Aş vrea să alerg aşa prin ploaie, prin noaptea udă, doar eu şi stropii care curg, stropi care să îmi atingă părul, să curgă pe obraji, să cureţe totul: frustrări, sentimente, tristeţe, melancolie și oboseală şi să păstreze doar copilul din mine, amintirile şi râsul, un râs copios ca de primăvară, cu gândul la pomii ce se pregătesc să înflorească, la amintirea aromei dulcețurilor bunicii savurate din linguriţa rece şi cu nasul strivit de geamul camerei care dă în spatele blocului în care locuiau bunicii, privind o ploaie atemporală care se repetă iar şi iar şi iar. E ploaia mea, vreau să fie ploaia mea, numai a mea, să culeg picături în căuşul palmei şi să le privesc apoi cum se preling pe antebraţ şi dispar amestecate cu ceilalţi stropi care continuă să cadă. Privesc siluetele ciudate de oameni care se grăbesc, nici ei nu ştiu unde la aşa o oră târzie…câte o umbrelă rătăcită… Foşnetul micilor frunzulițe ude, abia ieșite din găoacea mugurilor, mă trezeşte din reveria mea şi mă împinge spre trunchiurile întunecate ale unor copaci care parcă abia aşteaptă să trec pe sub ei ca să-şi scuture puținii stropi adunați pe ramurile încă parțial golașe. Fiori îmi pătrund prin piele și senzaţia de frig care totuşi mă face să izbucnesc în râs e minunată! E minunat să simt ploaie, vreau să fiu al ploii! E clipa mea, e poezia unor picături de apă, e cântecul lor şi îl impart darnice tuturor. Aplauze? Nu e nevoie, soarele care va apărea uşor la răsărit cândva, doar peste câteva ore, va fi cel care va mulţumi ploii, iar norii care se vor retrage vor fi actorii care fac plecăciuni către un public imaginar…sau poate nu chiar atât de imaginar. Lumea e scena lor şi fiecare fărâmă din acest Pământ e bucăţica de lut din care vor crea viaţa, arta şi vor trezi în oameni ca mine sufletul copiilor uitaţi în zilele de ieri. Plouă…o ploaie de primăvară, de vise, de gânduri. Plouă peste un oraş până mai ieri prăfuit și care acum tace şi ascultă, ascultă stropii care cad, bălţile care foşnesc deranjate de trecerea câte unei maşini aşa cum şi eu ascult ping-pong-ul picăturilor de pe balustrada balconului meu şi admir dârele de alb, de gălbui sau sângeriu al neoanelor care mă fac să tresar din clipă în clipă imaginându-mi fulgere de vară. Îmi ador oraşul în ploaie, cu umbrela odihnindu-se lângă mine, parcă invitându-mă să o pornesc la plimbare așa în noapte. Inspir adânc aroma unei nopţi pline de nou și de prospeţime. Noapte bună picătură de copilărie!