Touk-Touk și Cartea cu Smarald - partea I

- Tati! Tati! Vrei să îmi spui și azi o poveste? Să știi că am fost foarte cuminte, am mâncat tot, mi-am făcut temele și... nu am supărat pe nimeni. - Bine, fugi și te spală pe dinți și apoi vino în pat ca să îți pot povesti. Nu a durat mult și băiatul meu era deja ascuns sub plapuma moale așteptând să încep: - „A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi fost, nici nu s-ar putea povesti. A fost cândva, o vreme uitată prin negurile timpului când se întâmplă și povestea mea. Spre capătul nord-estic al Pădurii Şoptitoare, se afla locul în care se stabilise tribul vânătorilor de vise, paşnicii locuitori ai cătunului Onirias. În partea vestică a cătunului se zărea dealul cetăţii Ond`ar şi zidurile masive din piatră nefasonată de râu ale acesteia. Picură ultimii stropi de ploaie ai unei toamne târzii, iarba înaltă şi galbenă a câmpiei se leagănă plecată de umezeală, şoptind misterios, iar ceaţa lăptoasă a dimineţii porneşte să se ridice spre vârfurile munţilor Ergath, învăluind tărâmul dintre piscuri, prin care trec poteci cunoscute şi necunoscute care fie străbat munţii, fie urcă spre tărâmul ganţilor, uriaşii păstori, vindecători sau paznici de stele şi înghiţind cu totul cătunul tribului verde al calăreţilor de câmpie, care se învecinează cu Onirias uniţi sub acelaşi steag al cetăţii Ond`ar. Un şoim lunecă uşor pe ramurile noduroase ale copacului care tronează în centrul sătucului, Copacul Vorbitor. Însă tace şi el... tăcere... nimic nu vesteşte începutul unei noi zile, nici chiar roşeaţa palidă a răsăritului, care încerca să străbată prin ceaţa lăptoasă şi prin norii de ploaie, nu era în stare să farmece vreo fiinţă. Şi totuşi în tăcerea aparent stranie se inserează foşnete de ierburi, pleoscăituri ale picăturilor prin bălţile ce se formează pe pământul care nu mai poate primi atâta apă şi câte un ciripit speriat de pasăre trezită de vreo rază de soare mai vioaie ce încerca să împrăştie norii. Se pot vedea turlele simple ale unor case de formă cilindrică, construite din bârne de lemn încastrate într-o temelie din pietre de râu. Era cel mai vestit sat al cetăţii Ond`ar, cel al vânătorilor de vise. Dacă cineva ar deschide poarta primei case, ar putea vedea trupurile ocupanţilor întinse pe cergi din blănuri și respirând parcă toate în acelaşi ritm. Visează și lângă fiecare se află câte o capcană de vise în care se strângeau în vălătuci de abur alb, visele ce colindau libere purtate de vântul câmpiei. Doar străjerii rămâneau mereu treji, patrulând peste zidurile din bârne groase ale palisadelor pe care întreg satul le ridicase din trunchiurile unor copaci înalţi smulse de furtunile verii care se pierduse undeva în amintirile lor. Paşii lor se auzeau sacadat, parcă impunând un ritm monoton chiar şi picăturilor de ploaie. Par impunători cu arcurile lungi pe umăr, cu cizmele din piele de cerb, cu carâmbi înalţi, cu tunicile de un verde închis şi având cuţitele drepte şi lungi de vânătoare prinse la şold, lângă care erau legate capcanele de vise şi cu frunţile acoperite de beretele străbătute de o dungă albastră. Și lor li se părea că toamna aceasta era parcă de când lumea, însă era anotimpul favorit, norii care îmbiau la somn însemnau multe vise, vise care urmau să umple paginile cărţilor prăfuite ale vestitei biblioteci păstrate de Călugării de Vise în sihăstria Copacilor Îngemănaţi. Visele se strângeau de atât de mult timp încât numai stareţii cei bătrâni mai ştiau pe unde sunt cărţile scrise în vechea limbă, de dinainte de regatul de acum, de când triburile încă nu erau unite şi se luptau între ele sau căutau să se stabilească pe acest tărâm. De fiecare dată la iniţierea unui nou vânător de vise, unul din bătrânii stareţi sosea în Onirias, prilej de mare sărbătoare, iar în această dimineaţă trebuia să înceapă o astfel de zi, ultima din acest an şi prima după ploile toamnei, însă pentru moment lumea dormea. Şi totuşi nu doar străjerii vegheau micul cătun, un suflet aflat într-o casă din apropierea Copacului Vorbitor era și el treaz în această lume adâncită în somn. Casa care purta însemnele unui conducător al satului, se ridica din bârne albe de mesteacăn, prinse cu mortar în temelia din piatră de râu nefasonată şi având o flamură verde, ce flutura chiar şi aşa udă de ploaie, prinsă de turnuleţul care avea vedere asupra celor patru turnuri de pază din lemn de stejar aflate în colţurile palisadelor. Intrarea se făcea printr-o uşă scundă menită să facă pe cei care îi treceau pragul să se aplece uşor oferind respectul cuvenit celui dinăuntru, respectul acordat unui conducător de sat. După pridvorul tipic unei case obişnuite, se dezvăluia o încăpere cu două alte uşi înalte aflate pe pereţii laterali. Mobilierul era unul din lemn, şlefuit de meşterii satului: o masă înaltă şi lungă pentru sfaturile de taină, departe de Casa Bătrânilor, scaune solide din acelaşi lemn de stejar cu desene reprezentând capcanele de vise şi un jilţ cu spătar înalt, pus în fruntea mesei, având peste el o blană de culoarea castanei, probabil de la unul din animalele vânate, cu o bibliotecă plină de cărţi cu coperţi din piele înnegrită de vreme, cu suluri din scoarţă de mesteacăn închise în tocuri din piele de cerb şi hărţi. Vatra, în care mereu lumina jarul și răspândea o aromă dulceagă de răşini, se găsea aproape de colţul, în care, adăpostită de razele soarelui, sub coarnele unui cerb, vechi trofeu de vânătoare, se afla o măsuţă croită pe măsura staturii conducătorului satului. Pe ea era pusă o carte mare cu coperţi încastrate în piele şi filigranuri aurite având un smarald în centru ca un fel de lacăt sacru şi lângă care era pus un opaiţ ce încă mai fumega. Pe duşumeaua de lemn moale de molid, ghemuit pe una din blăniţele albe de miel ce acopereau lemnul, un băiat cu obraji dolofani, plângea pe înfundate. Azi ar fi trebuit să fie iniţiat în prinderea primului său vis şi totuşi nu reuşea să adoarmă deloc. Era un băiat cu părul galben ca iarba sărutată de toamna cea grăbită şi cu ochi de un verde ce amintea de smaraldele ce împodobeau capcanele de vise. Nu era cu mult mai înalt decât masa cea lungă şi avea aproape zece ani. Ciufulit, bosumflat şi ştergând cu mâneca cămăşuţei sale verzi ultimele lacrimi, nu mai avea răbdare. Ar fi vrut să doarmă şi el acum, ştia că părinţii îi spuseseră că dacă nu doarme înainte de iniţiere s-ar putea să prindă un coşmar ca primul vis al capcanei sale, dar nu îi mai păsa. Deja se gândea dacă numele de războinic pe care îl va purta după iniţiere va fi unul care să impună tuturor respect. Renunţând la ideea de a adormi, se ridică şi păşi prin încăperea joasă, stârnind uşoare cerculeţe de praf în urma sa, însă se împiedică de o piatră ce proteja jarul să nu se răspândească şi ajunse sub măsuţa rotundă, dar cu mult mai înaltă decât masa pe care tocmai o ocolise şi pe care se odihnea cartea mare din care tatăl său citea de multe ori. - Touk-touk...fură cuvintele sale, aceleaşi cuvinte cu care îşi exprima de fiecare dată uimirea şi supărarea. Fuseseră primele sale cuvinte, dându-i şi numele pe care îl purta încă de mic şi pe care abia aştepta să îl schimbe într-unul mai serios și cu o rezonanță matură. Cartea cea mare parcă strălucea şi asta îl mira nespus. De fapt era o simplă rază de soare care străbătuse curajos norii de ploaie şi căzuse peste coperta cu filigranuri aurii, pătrunzând chiar şi în acel colţ ascuns în umbră, însă copilul nu putea încă să vadă acest lucru de la înălţimea de la care privea. Întinse mâinile şi trase de carte, un zgomot sec şi cartea era la picioarele lui. Touk-Touk se făcu mic de frica de a nu se fi trezit cineva din casă, dar liniştea învălui din nou încăperea. La început părea că îi va fi greu să deschidă cartea pe care trona impunător smaraldul rotund. Însă prinzând cu degetele, deschise coperta groasă fără un efort prea mare, suflă firele de praf şi se apucă să buchisească titlul scris cu o caligrafie înflorată: „Cartea Viselor” Deci aceasta era faimoasa carte a viselor, se mira copilul. Literele scrise de mână, cu unele înflorituri şi uşor înclinate i se păreau oarecum greoaie la citit, deşi era printre primii din sat care învăţaseră să citească. Constată deîndată, că după ce pronunţase cuvintele citite, o lumină stranie schimbă aspectul cărţii, de parcă din momentul citirii cuvintele prindeau viaţă. Ar fi vrut să lase cartea şi să fugă, însă titlul următor îl făcu să fie şi mai curios...„Începutul”. Scria mare, cu aceeaşi caligrafie pe care o mai văzuse folosită doar de bătrânii satului care aruncau după el cu ce prindeau în mână atunci când îi încurca învârtindu-se pe lângă ei, mereu curios, mereu gata să prindă din zbor sfaturi, poveşti, întâmplări de viaţă. Afară, ploaia măruntă de toamnă se oprise, focul din vatră dansa parcă mai animat, în timp ce umbre bizare jucau peste pereţi, însă micul Touk-Touk se porni voiniceşte să citească în şoaptă cuvintele poveştii, buchisind slovele scrise cu acea caligrafie specială, aşezându-se cu cartea pe genunchi. Părea că povestea îi este atât de cunoscută, fără să ştie însă de ce: << Cândva, pe când eonii timpului se scurgeau mult mai încet ca acum, undeva pe un deal al bătrânului Pământ Dintre Ape, exista un cătun de vânători, mari meşteri ai prinderii feluritelor animale: cu arcuri, cu laţuri, cu capcane și strângând blănuri şi piei pe care apoi le aduceau în marea cetate a Grianului, unde regele Zelar îşi alegea darea anuală şi răsplătea pe pricepuţii vânători cu noi domenii de vânătoare sau cu fine bijuterii ce le împodobeau fiicele şi nevestele. Meşteşugul era transmis din tată în fiu şi fiecare familie era mândră de prăzile ei, de feciorii care îşi arătau îndemânarea în a captura cele mai puternice vietăţi, arătându-şi astfel curajul în faţa fetelor, care urmau să îşi aleagă soţi din rândul lor. Undeva, în acest cătun ascuns la poalele unui deal bătrân, în umbra cetăţii ocrotitoare, cătun în centrul căruia creştea un vlăstar dintr-un copac neîntâlnit în altă parte, copac pe care bătrânii spuneau că îl auzeau vorbind la anumite intervale de timp, îşi trăiau viaţa acești vajnici vânători, care nu se sfiau să se ia la trântă cu uriaşii urşi ai peşterilor cu mânile goale. Regele îi ţinea la mare cinste şi dintre ei îşi recruta mereu cei mai vestiţi arcaşi. Trăiau în bună pace cu neamul laari-lor de la care aveau permisiunea să străbată peste Râul Verde şi să vâneze în zona de pădure ce începea din nordul cătunului şi până pe crestele munţilor Ergath. Era o dimineaţă ca oricare alta pentru cătun, însă pentru familia lui Edar, conducătorul micii aşezări, se anunţa o zi plină de bucurie, urma să i se nască primul fiu. Vântul adia uşor în această zi de vară, părul lung al lui Edar flutura lăsat liber, paşii îi răscoleau colbul din faţa iurtei în care, bărbat fiind nu avea voie să intre până ce nu auzea primele scâncete. Deja nu mai avea răbdare, încă de pe la miez de noapte soţia lui, blânda Myrtha, îl trimisese după bătrânele moaşe, iar el nu mai dorea să doarmă până ce scâncetele primului său băiat, asta dacă spusele profetului de la Sihăstria Călugărilor Albi erau adevărate, aveau să răzbată prin aerul dimineţii. Un ghemotoc alb se tot împleticea la picioarele sale, era puiul vajnicei sale căţele, care îl fătase cu o săptămână în urmă şi care abia făcuse ochi şi era şi acesta, după spusele bătrânului profet, un semn prevestitor al venirii pe lume a copilului. Îl ridică de ceafă şi în lăsă să se cuibărească la pieptul său, continuând să bată pasul pe loc, nerăbdător. Parcă din spatele norilor, plutind uşor, se zărea laolaltă cu zenitul un punct alb care continua să se apropie tot mai mult, mai repede. Privirea lui Edar îşi găsise de cuviinţă să urmăreasă această apariţie care începea tot mai mult să semene cu o pasăre cu aripile desfăcute. Încă nu îşi putea da seama ce este, un vultur sau un erete pe care îl foloseau la vânătoare, poate chiar un porumbel cu un mesaj important de la un alt cătun. Deocamdată privea apropierea rapidă şi albul atât de pur...era un corb? Din nou un semn...o pasăre atât de rară să apară la naşterea copilului său. Un fluturat de aripi şi apoi apropierea de flamura ce stătea nemişcată în aerul dimineţii şi acum corbul păzea iurta de unde se auzi deodată ţipătul puternic al unui nou-născut. Edar nu mai avu răbdare, lăsă ghemotocul alb să lunece la pământ, puse mâna să intre, însă una din moaşe deja apăruse ţinând în braţe un prunc înfăşat în moliciunea unor piei de căprioară, tăbăcite, arătându-l tatălui. - Este un băiat...fie să crească vajnic asemeni tatălui! Braţele lui Edar îl cuprinseră şi în acelaşi timp corbul cel alb se roti şi se aşeză pe umărul său. Moaşa se dădu speriată înapoi, însă Edar rămase nemişcat. - Îi vom spune Ondar, iar corbul acesta alb îi va fi emblemă pe scut şi arc. Înapoie copilul moaşei şi apoi intră în cortul unde soţia sa aştepta obosită pe patul încărcat cu piei moi şi blănuri scumpe. O sărută pe frunte şi pe obraji: - Îţi mulţumesc draga mea Myrtha, fie să-ţi moştenească ochii frumoşi şi bunătatea sufletului! Acum odihneşte-te, apoi vom petrece în această minunată zi!>> Touk-Touk se opri privind în jurul său, liniştea dimineţii rămăsese netulburată, iar el dorea parcă mai mult ca niciodată să continue povestea. Farmecul ei îl prinsese treptat şi curiozitatea îl îndemna să afle ce s-a întâmplat în continuare cu micul Ondar. << Creştea ca mai toţi copiii, însă ochii lui mari şi limpezi ca cerul după o furtună de vară parcă prevesteau că este cu totul special. Primile năstruşnicii, de a elibera animalele prinse în capcane, cei mai în vârstă le considerau simple jocuri de copil, însă, o dată cu timpul care trecea, ele persistau, luând amploare. Pe lângă aceste eliberări, mai mereu avea tolba plină cu vietăţi rănite pe care le oblojea şi apoi le elibera din nou în sălbăticie. Şi totuşi era vânător...sau ar fi trebuit să fie, însă simţea şi el că se născuse altfel...părinţii şi bătrânii satului îl adoraseră din prima clipă, un copil vesel şi plin de viaţă, dar totuşi continua mereu să refuze să omoare animalele prinse în capcanele sale şi lacrimile îi apăreau mereu în ochii cei albaştri când îi vedea pe ceilalţi că nu au nici un regret cu privire la animalele ucise. Toţi au încercat să îl schimbe, cu vorba bună, apoi cu ameninţări şi pedepse, dar pe măsură ce creştea, Ondar continua să strice capcanele, să sperie animalele, alungându-le din faţa arcurilor şi arbaletelor rudelor sale încercând uneori să convingă şi alţi tineri să îl ajute. În fiecare zi îndura pedepsele, ajutând animalele rănite să scape sau îngrijindu-le rănile, până când tatăl lui a fost nevoit să convoace sfatul bătrânilor, deşi bătrânul Călăuzitor a încercat să îi ia apărarea tânărului Ondar. Într-o zi, mai toţi oamenii importanţi ai cătunului, alături de Edar şi bătrânul Călăuzitor, s-au adunat în casa cea din bârne groase de fag și au stabilit că fără vânătoare şi vânat, cătunul nu va putea supravieţui şi cetatea de care aparţinea cătunul ar putea pierde chiar favorurile curţii regale care impunea un anume tribut în blănuri, piei şi cărnuri de vânat. S-au hotărât că trebuie să se renunţe la acest „intrus”, Ondar trebuia să plece. Cu toată tristeţea care ar fi cuprins-o pe Myrtha la aflarea veştii, ştiind că l-ar fi vrut mereu alături de ea, cu toată dezamăgirea sa ştiind că îşi va pierde unicul fiu, Edar ştia că decizia trebuia luată. Fără ca cei din sfat să ştie, Ondar îşi închipuia de ce s-au strâns împreună şi ştia că va trebui să îşi ia câteva lucruri şi să pornească uşor pe poteca din pădure care ducea, oare cine ştie unde, tocmai ca să nu sufere şi părinţii şi prietenii lui o soartă mult prea greu de îndurat.>> Touk-Touk îşi şterse cele câteva lacrimi care începuseră să i se prelingă fără voia lui pe obraji şi privi în jurul lui...aceeaşi linişte neschimbată, nici o mişcare care să trădeze eventualitatea trezirii din visele nopţii a locuitorilor cătunului. Respiră adânc de câteva ori şi vârful degetului arătător îi porni din nou să urmărească slovele marii cărţi. <>