Povestea stăpânului Castelului de Smarald

A fost odată ca niciodată, demult, tare demult, pe când eonii timpului nu începuseră să fie încă bine numărați, o întindere vastă de apă, agitată, plină de mistere şi necunoscute şi care înconjura o fâşie de pământ, asemeni unui continent. Această fâșie ruptă din robia apelor Mării Misterelor, purta numele de Tărâmul dintre Ape și era împânzită de cetăți ale oamenilor care acopereau câmpia și ale laari-lor, cei care stăpâneau pădurile până spre crestele munților. În marea cetate a oamenilor, Zeliona, construită pe unul din dealurile câmpiei, condusă de împăratul Koral, trăia un puternic vrăjitor-magistru pe nume Allor. Allor aflase că, în adâncurile munţilor, un neam necunoscut până atunci făurea podoabe cu puteri nebănuite, fără a avea cunoştiinţa magiei. Materialele prelucrate existau din timpurile în care zeii umblau pe pământ şi le creaseră cu suflarea sau sângele lor. Se spunea că oricine avea o armă din acele materiale devenea de neînvins. Într-o bună zi Allor porni cu şareta sa spre înalţii munţi. Laari-i căutau să trăiască în pace cu toate vieţuitoarele şi de când se aflau sub conducerea împăratului Koral şi a împărătesei Alaara, fiică a neamului lor, hotarul le era deschis tuturor celor ce veneau cu gânduri curate aşa că Allor trecu de marile păduri stăpânite de aceștia şi ajunse nestingherit la poalele munţilor. Bătrânul de la care auzise taina poporului din adâncuri îi spusese că doar noaptea se pot auzi tânguiri printre stânci şi uneori unele pietre parcă prind să lumineze în întunericul de nepătruns. Doar aşa se putea găsi intrarea în peşterile care au poteci spre adâncul pământului. Începea să se însereze şi peştera de lângă el se contura ca un hău negru. Poposise aici, în partea cea mai de vest a pădurii, urmând să înainteze în fiecare zi în cazul în care nu ar fi găsit intrarea căutată. Rosti o vrajă scurtă şi o vâlvătaie de lumină începu să se rotească în jurul lui. O conduse cu o mişcare a mâinii către intrarea în peşteră şi o urmă. Întunericul porni să se destrame şi o potecă plină de colţuri de stâncă i se arătă. Păşi cu grijă şi înaintă treptat până ajunse la un perete înalt cu multe desene în cărbune, probabil ale primilor laari sau oameni care se adăpostiseră acolo. Reprezentau scene de lume, un târg de câmpie, plin de forfotă. Allor atinse peretele de stâncă şi rosti o incantaţie, însă nimic nu se întâmplă, apoi se lipi cu urechea dreaptă de stânca rece şi ascultă atent. Din nou nu se auzi decât zgomotul ritmic al picăturilor care se prelingeau de pe tavanul peşterii. - Nu e asta, se pare, dar mă aşteptam să nu fie chiar aşa uşor de găsit, îşi spuse, gândind cu voce tare. Fără a se descuraja, Allor deschise harta pe care însemnase o parte din peşteri şi o încercui pe cea din care tocmai ieşise. Conduse din nou lumina cu un gest al mâinii înaintea sa şi urcă în şaretă continuându-şi drumul. Încercă aşa pe rând aproape tot versantul şi ajunse în dreptul primului drumeag care străbătea munţii, urcând treptat până aproape de una din creste, cea mai mică în înălţime. Era drumul cel mai uşor de străbătut de drumeţi şi poate şi de aceea eventualele peşteri fie erau transformate în adăposturi pe timp de furtună, fie unele deveniseră grajd pentru hanurile construite în apropierea lor. Auzise însă de la unii călători care obişnuiau să treacă spre tărâmul dragonilor, că undeva sus, ocolind creasta exista o potecă ce ducea până pe piscul cel mai înalt al munţilor, potecă ce se unea într-o şa a munţilor cu un alt drumeag care îi străbătea până pe acelaşi tărâm al dragonilor. Hotărî să poposească la unul din hanuri şi apoi dis-de-dimineaţă să întrebe care era drumul ce ducea spre potecă. Dimineaţa sosi veselă, cu un soare care lumina stâncile într-un roşu aprins. Allor se trezi, rosti câteva incantaţii, aşa cum se obişnuise de când era un simplu acolit, apoi ieşi, plăti hangiului şi întrebă pe drumeţii pe care îi întâlni prin han. Află că acea potecă era plină de crevase şi stânci uriaşe sub care uneori se căscau hăuri întunecate şi că avea de mers aproape o săptămână ca să ajungă acolo aşa că îşi lăsă şareta în paza hangiului robust şi vesel, încălecă pe armăsarul său şi porni curajos urcuşul. Drumul dură câteva zile bune și asta doar pentru că rărise cât mai mult popasurile, dar, într-un final ajunse într-un luminiş în care bucăţile de stâncă se împleteau cu arbuştii şi în care găsi un ultim adăpost pentru drumeţii care voiau să atingă piscul. Era o casă lungă din bârne, pe care muşchiul verde o năpădise pe una din părţi şi lichenii galbeni pe latura dinspre drum. Un bătrân însoţit de un câine alb îi ieşi în întâmpinare. Îşi lăsă calul în grija lui, lăsându-i câteva monede pentru îngrijirea bidiviului, luă merinde în traista pe care o atârnă pe umăr şi o pelerină lungă care să îl apere de vânturi şi umezeala din vârf. Ocoli câteva poteci înşelătoare care duceau spre hăuri şi prăpăstii, se căţără peste câteva bucăți de stăncă prăbuşite şi care blocau poteca ce ducea spre vârf şi reuşi să atingă totuşi destul de repede piscul, soarele încă nu se apropiase de asfinţit şi ocolindu-l zări cărarea, puţin mai lată ca una obişnuită, însă doar cât să poată trece un om mai voinic. După primii paşi zări că poteca uneori se îngusta, în alte locuri lipsea şi se putea trece păşind peste drugi de metal înfipţi în stânca muntelui. Treptat însă cărarea se lărgea şi începea să se piardă printre arbuştii care creşteau des, semn că soarele care atingea versantul înalt încălzea suficient pentru a exista vegetaţie. Aşa ajunse Allor aproape de şaua care despărţea cele două piscuri şi se privi înconjurat de stânci colţuroase, asemeni unor trupuri împietrite în posturi amuzante şi de vârfuri care se vedeau în depărtare. Privi la unul din vârfurile acelea şi îi zări căciula albă, de zăpadă, deşi toamna era abia la început, apoi privi în sus la cel mai înalt vârf, spre care urma să se îndrepte şi îl văzu ascuns ochilor de o pâclă groasă. Nimeni nu se încumetase să îl escaladeze până atunci sau dacă reuşise cineva, el nu găsise încă mărturii despre aceasta. Pe cei mai curajoşi vântul şi furtunile stârnite din senin îi făcuseră să se lase păgubaşi. Unii dintre ei povesteau chiar că pâcla era amestecată cu funingine, ca şi cum un uriaş vulcan se ascundea în adâncuri. Vrăjitorul părăsi drumeagul ce îşi pornea drumul de coborâre şi începu să urce pe poteca ce şerpuia printre stâncile colţuroase, înconjurând piscul. Aerul rece era plăcut şi aroma de conifere de la jnepenişul care împânzea versantul era purtată de fiecare rafală de vânt. Aproape că nu se mai vedea şaua muntelui însă urcuşul i se părea încă destul de uşor. Sări peste câteva bucăţi de stâncă desprinse, ocoli unele tufe de scaieţi ai căror ţepi stăteau parcă aţintiţi spre drumeţii neaveniţi şi trecu pe lângă diverse crăpături în roca dură, dar fără a avea veleităţi de peşteră. Îşi continuă drumul până când trecu prin bariera de pâclă. Drumeagul şi şaua muntelui nu se mai zăreau deloc şi până şi lumina soarelui se stingea treptat, cu cât urcuşul său continua. Fu nevoit să rostească vraja care dădea naştere ghemului de lumină pentru a putea continua înaintarea pe poteca ce pe alocuri prindea să se îngusteze. Privi în sus şi zări o lumină roşiatică, părea că vârful este al unui vulcan care arde mocnit. Grăbi pasul şi, sărind peste câteva locuri în care cărarea se întrerupea lăsând să se vadă doar pâcla care înconjura piscul, simţi că în curând va ajunge în vârf. Urcuşul deveni treptat mai lin, poteca părea în bună stare. Hotărî să se odihnească pentru câteva clipe înainte de asaltul final. Se aşeză pe un colţ de stâncă şi îşi sprijini spatele de peretele piscului. Îl simţi cald şi se întoarse, pipăi cu buricele degetelor şi simţi câteva zgârieturi care nu păreau a fi naturale. Cu un gest al mâinii, chemă bila de lumină şi peretele de stâncă îi dezvălui o inscripţie necunoscută. O privi cu atenţie şi începu să desluşească cuvinte în vechea limbă a laari-lor. Era o întreagă poveste scrijelită în piatra înnegrită. Povestea de un popor de corăbieri viteji, de un neam al darzi-lor cu care se pare că laari-i luaseră contact în vremurile în care porneau cu lungile lor corăbii pierzându-se pe Marea Misterelor. Allor îşi amintea de câteva ilustraţii din vechile papirusuri în care apăreau oameni bine făcuţi, dar având doar două treimi din înălţimea unui om obişnuit şi care erau foarte bine înarmaţi. Păreau nişte bătrâni cu bărbile lor stufoase împletite în codiţe dese prinse fie cu mărgele colorate, fie cu ineluşe din metale preţioase, în funcţie de rangul fiecăruia. De multă vreme însă nu se mai auzise nimic de ei îşi spuse Allor şi nici o solie nu se ivise încă la curtea împăratului Koral. Undeva mai jos câteva cuvinte necunoscute îi atraseră atenţia. Dintre ele, două nu le mai întâlnise în nici unul din papirusurile studiate până acum. „D’jaad” şi „gorn”, le repetă fără să vrea cu voce tare şi deodată se auzi un zgomot ca o scrâşnire a pietrei şi la picioarele lui se rostogoli o cheie dintr-un metal de culoare verde cu irizări opace. O ridică şi o privi. În acelaşi timp unul din semnele de punctuaţie din vechea inscripţie începu să lucească. Allor atinse cheia de semn, o lăsă să alunece înăuntru şi o învârti de două ori. Literele inscripţiei începură să lucească şi se rearanjară singure. Deodată i se înfăţişă privirii una din vechile profeţii ale laari-lor care spunea cam aşa: „Aici porneşte drumul spre Tărâmul Tristeţii. Străine întoarce-te şi lasă cheia lacrimilor acolo unde ai aflat-o. Nu lăsa Umbra să îşi trezească stăpânul, cel al cărui nume aduce moartea.” Mai jos lumina o hartă care înconjura piscul şi care arăta locul în care se afla peştera care ducea spre adâncuri. Allor scoase repede o fâşie de papirus şi acoperi cu ea harta care lumina, rosti câteva vorbe şi conturul acesteia se imprimă în cărbune pe papirus, apoi răsuci cheia şi vechea inscripţie reapăru. Un şuierat puternic păru că se aude venind ca din interiorul muntelui, însă nu îl luă în seamă şi nu ţinu cont de avertisment, poate Umbra de care făceau vorbire dispăruse de multă vreme. „Cel al cărui nume aduce moartea”, îşi aminti că mai citise undeva despre acesta, dar nu ştia unde. Urmări harta şi porni din nou urcuşul pe potecă până când însemnele de pe aceasta păreau că se opresc. Se uită în jur, dar nu era nici o peşteră, nici măcar o crăpătură în peretele de stâncă cenuşie. Atinse roca dură, dar nici o inscripţie nu părea să fie încrustată. Ridică harta şi o studie încă o dată, însă din ea nu reieşea nimic, stătu o clipă pe gânduri încercând să-şi amintească din vechile modalităţi magice de ascundere a unor intrări şi testă câteva incantaţii din cele mai complicate, însă peretele rămase neschimbat. Apoi ca din întâmplare lipi de stâncă harta pentru a o privi încă o dată. Brusc apărură nervuri luminoase pe tot peretele şi o imensă uşă prinse contur. Ridică uimit harta, însă uşa rămăsese luminând. O atinse şi undeva în centrul ei găsi conturul încrustat al cheii pe care o avea. O luă şi o lipi de stâncă şi cheia rămase acolo. Încercă să tragă de piatră, dar nimic nu se clinti. Se gândi atunci să studieze mai bine desenul marii porţi. Printre înflorituri şi frunze stilizate găsi ascunse câteva versuri în vechea limbă a laari-lor: „De vrei să intri tu străine, Cu frica te vei însoţi, Nici plânsul nu va fi să te aline Când al său nume vei rosti” O adevărată ghicitoare tipică laari-lor. Doar ei puteau face de nepătruns secretele care trebuiau să rămână secrete. Dar Allor nu voia să se lase învins tocmai acum. Urma să descopere un mister şi orice primejdie care se putea ivi nu mai conta. Încercă să pronunţe cuvântul „Umbră” în câteva dialecte ale laari-lor, însă nimic nu se întâmplă. Apoi se gândi la avertismentul scris în locul unde găsise cheia. „Cel al cărui nume aduce moartea”, acesta trebuia să fie cuvântul care deschide poarta. Dar ce nume este? Nu îşi amintea de nici o carte sau cronică citită, amintind de un personaj atât de periculos încât numele lui să nu se dorească a fi pronunţat. De când trecuse de la gradul de simplu acolit la cel de vrăjitor-ev, prima treaptă în scara care se încheia cu titlul suprem de vrăjitor-magistru, ştia de un mare război din perioada Celor Şapte Regi şi că acesta se purtase împotriva unui mare rău, dar nimeni nu părea să ştie sau nu dorea să intre în detalii cu privire la întâmplările de atunci. Poate acel rău să fie cel de care aminteşte inscripţia. Trebuia neapărat să îşi amintească numele acestuia. Cu siguranţă îl aflase într-una din multele lui iscodiri. Închise ochii şi rosti una din vechile vrăji de memorie. Brusc simţi cum devine iar un tânăr acolit cu privire iscoditoare şi mereu gata să prindă pe furiş din învăţăturile marilor vrăjitori în timp ce îşi desfăşura sarcinile zilnice pe care le primise. Se revăzu în adâncurile Turnului Înţelepciunii, pierdut printre papirusuri a căror litere aproape că erau şterse de vreme şi îşi aminti de clipele în care se ascundea acolo răsfoind şi căutând vrăji vechi, uneori fără a cere permisiunea maestrului. Îl revăzu şi pe bătrânul maestru coborând acolo într-o seară şi apoi pe el urmându-l pe ascuns. Îşi aminti de întâmplarea care făcuse mare agitaţie cu câteva seri înainte, când un drumeţ obosit, de o înălţime ieşită din comun, poposise în Turn şi doar marii vrăjitori participaseră la întâlnirea cu acest drumeţ. Acum îşi amintea prin vraja aceasta de faptul că bătrânul ducea cu el, după plecarea grăbită a drumeţului, o cutiuţă în care era ascuns ceva. Îşi aminti cum îl urmărise când o ascunsese într-o bucată a zidului şi memorase incantaţia care făcu ca zidul să se închidă ca şi cum cutia fusese îngropată în el încă de la ridicarea acestuia. După ce plecă bătrânul, făcu întocmai şi eliberă cutia, o deschise şi găsi în ea un petec de piele de cerb care avea scris pe el două cuvinte, un nume. Nu îşi mai amintea acel nume, deşi vraja de memorie era una din vrăjile pe care doar marii vrăjitori o puteau stăpâni. Îşi duse degetele arătătoare la tâmple şi rosti din nou incantaţia. Îl încercă o scurtă săgetare de durere, care mereu se ivea atunci când o vrajă era rostită de mai multe ori pentru a-i amplifica efectele, iar amna - energia mentală, scădea brusc şi se spunea că se şi putea pierde viaţa în astfel de încercări care iroseau amna. De data aceasta vraja avusese succes cu toată durerea simţită pentru că îşi aminti numele scris, deschise ochii, inspiră adânc aerul rece al serii şi rosti: - Arghul Khazar! Un scrâşnet de piatră şi uriaşa poartă dispăru treptat asemeni unei draperii imense, lăsând să se vadă interiorul unei peşteri şi o scară care părea că duce în jos, spre adâncul muntelui, într-o spirală întortocheată. Păşi prin peretele străveziu şi atinse prima treaptă. În acea clipă simţi o săgetare şi o bruscă senzaţie de rece, ca şi cum ceva trecuse prin el, era ca senzaţia pe care aflase că o simţeau cei săgetaţi în luptă, senzaţia unui fier rece care îţi pătrunde în trup şi deodată se auzi o tânguire pornind din străfunduri şi peretele de stâncă deveni din nou dur, închizând intrarea. I se păru că aude un şuierat, urmat de un hohot de râs şi apoi din nou tânguirea prelungă. Hotărî să nu îi dea prea mare importanţă. Poate doar i se păruse. Porni pe treptele care luceau albe şi cu fiecare pas o torţă prinsă în peretele de stâncă începea să lumineze palid. Coborî şi privea cum culoarea roşiatică creştea în intensitate, ca şi cum un uriaş foc ardea necontenit. Pe măsură ce cobora se simţea un miros pregnant de metale topite, amestecat cu sulf şi grăunţele de funingine ajungeau până aproape sus. Se simţea ca într-un uriaş furnal al unui fierar. Continuă coborârea şi vaietul crescu treptat în intensitate. Simţea deja forfota care se răspândea pe nivelele inferioare. Observă câteva umbre care se mişcau repede asemeni unor uriaşe furnici, fără voinţă proprie. Mai făcu zece paşi şi după o cotitură a peretelui de stâncă se trezi cu vârfurile unor suliţe îndreptate spre pieptul său. Erau nişte fiinţe mici, cu nasuri uşor încovoiate, urechi ascuţite, ochi abia întredeschişi şi o gură cu dinţi ascuţiţi la fel cu cei ai peştilor răpitori, semănând mai mult cu un animal decât cu o fiinţă aşa-zis umană, mai ales că păreau să aibă o piele oarecum solzoasă şi doar pe cap aveau şuviţe de păr rare, ţinute dezordonat. Purtau toţi o ţesătură lungă ca de in, peste care stătea încins un șorț ca de fierar. Se vedea că nu erau o trupă de soldaţi propriu-zisă, ci muncitori brusc reprofilaţi ca armată la apariţia intrusului. Câteva sunete guturale şi brusc şirul de suliţe se deschise, invitându-l pe Allor să treacă printre ele. După ce le depăşi, se trezi împuns uşor, pentru a fi făcut să meargă mai departe. Înaintă şi după o nouă cotitură, i se arătă în faţă o încăpere înaltă, care, asemeni unei peşteri uriaşe avea tavanul împânzit cu stalactite care luminau într-o nuanţă de galben-portocaliu plăcută ochiului. Aroma de fum şi metale topite nu se mai simţea deloc. Podeaua era dintr-o marmură cu irizări albastre, doar în marele palat al regelui laari-lor mai existau statui din această marmură. În centrul sălii se afla un tron de un verde lăptos, un material pe care Allor nu îl mai văzuse nicăieri până atunci. Pe acesta stătea o fiinţă asemănătoare celor care îl escortaseră cu suliţele, doar că avea ţinuta diferită. Hainele nu îl diferenţiau de un şef de cătun din lumea oamenilor. Erau curate, în nuanţe uşor închise, croite ca să nu îi stânjenească mişcările. Purta o tunică de o nuanţă maronie prinsă cu o centură care avea o cataramă din acelaşi material ca al tronului şi pantaloni strânşi pe picior asemeni celor purtaţi de arcaşii împăratului Koral. La gât avea un colan de acelaşi verde lăptos, care se termina cu un locaş semănând a trifoi din care una din petale era formata dintr-o bucată de smarald încrustat în acel material. Singurele pete de culoare erau mantia scurtă roşie care îi ajungea până sub centura care îi încingea mijlocul şi pe capul cu fire de păr sure o mică coroană din aur cu un rubin în centru. În stânga şi dreapta tronului stăteau câte doi soldaţi în uniforme care semănau cu cele ale vânătorilor, de o nuanţă de verde închis peste care stătea o vestă din zale, frumos lucrată şi care părea foarte uşoară. Ţineau în mână câte o suliţă şi într-o teacă din acelaşi metal cu al vestei, un junghier mai lung. Allor se înclină în faţa făpturii care îl privea uşor încruntată şi se gândi în ce grai să îi vorbească, însă tăcerea fu întreruptă de cel de pe tron: - Cine eşti tu străine? Ştii ce ai eliberat când ai intrat pe acest tărâm? Îi vorbise în vechiul grai al laari-lor, asemeni inscripţiei de pe peretele de stâncă aşa că Allor îi răspunse la fel: - Sunt vrăjitorul Allor, de la curtea împăratului Koral şi am venit să aflu poporul care face podoabele zeilor. Nu cred că am eliberat ceva anume mărite rege. - Nu sunt atât de măreţ ca un rege, sunt doar Acroah, craiul gornilor, al celor de sub pământ, aşa cum ne numesc laari-i. Podoabele noastre nu au nimic special, poate despre smarin să fi auzit de la laari, ei spun că este cel mai dur metal cunoscut. Când ai întrat pe tărâmul nostru, nu ţi s-a întâmplat nimic ciudat? - Mărite crai, de la un bătrân din neamul oamenilor am aflat despre aceste podoabe, nu ştiu el de la cine aflase la rândul său. Am simţit o străfulgerare ca şi cum ceva a trecut prin mine, însă am crezut la început că este vântul sau că e totul doar o nălucire a mea. - Era Umbra, slujitorul celui al cărui nume aduce moartea, Argul Khazar, Stăpânul Castelului de Smarald, blestemat fie-i numele! Dacă va reuşi să îl trezească din somnul său, tărâmul tău va fi pierdut, vrăjitorule! - Am folosit acest nume ca să deschid intrarea în peşteră, doar bătrânul meu maestru, unul din cei șapte vrăjitorii-magiștrii, îl aflase şi ascunsese bucata de piele de cerb pe care era scris, însă am reuşit să o descoper pe când eram un simplu învăţăcel. - Era mai bine dacă nu aflai ce era scris şi dacă acest nume se pierdea în negura timpului. Acum răul se va dezlănţui încă o dată şi cel care l-a învins ultima oară nu mai este. - Mărite crai, dacă nu îţi e cu supărare, aş vrea să aflu ceea ce ştii despre stăpânul Umbrei. Acum că am făcut răul de a o elibera, cel puţin să aflu dacă vom putea să o învingem. - Fie, o să îţi povestesc în timp ce vom lua cina. Urmează-mă! Allor îl urmă într-o cameră mai mică în care îi aştepta o masă cu mâncăruri pe care nu le mai văzuse până atunci, dar care răspândeau un miros plăcut şi la care luase deja loc o femeie, după cum arăta rochia lungă. - Ea este crăiasa acestui popor şi perechea mea, N’haara. Singurele diferenţe între crăiasă şi soţul ei erau părul mai lung şi oarecum mai des, precum şi chipul cu o mină mai blândă. Hainele ei erau simple, ca ale unei domnişoare care o însoţeau pe împărăteasă, având doar un colier de aur terminat cu un pandantiv din acelaşi material, smarin de care amintise Acroah. - Îmi pare bine să te cunosc străine. Pofteşte, te rog! - Îţi multumesc mărită crăiasă pentru ospitalitate! - Sper să fie pe placul tău mâncărurile noastre. Soarele nu pătrunde deloc în aceste adâncuri şi atunci cele mai multe măncăruri au la bază carnea vietăţilor de pe aici şi unele varietăţi de ciuperci şi licheni. Cel mai apropiat fel de mâncare pentru un Om-de-sus ar fi acest peşte care înoată în lacurile subterane, noi îi spunem „nar’vid” – peştele orb. Ca mai toate fiinţele acestei lumi, ochii nu îi sunt necesari în întuneric. Mulţi dintre supuşii mei sunt ei înşişi orbi şi nu suportă atunci când lumina, aşa cum e cea din sala tronului sau din zona frunalelor devine prea puternică, însă se descurcă foarte bine prin tunelele pe care le avem săpate în stânca muntelui. Mâncară în linişte şi apoi crăiasa se ridică şi ajutată de încă o slujnică, strânse masa şi se retrase, lăsând doar două pocale cu apă rece de izvor. - Acum să îţi povestesc despre Umbră şi stăpânul ei. Demult, tare demult, la începuturi, nu exista decât Haosul şi alături de acesta nu putea exista nimic altceva, Haosul nega viaţa şi ordinea, însă la un moment dat un grăunte de lumină reuşi să străbată Haosul şi crescu transformându-se în Kar, Fierarul Universului. Acesta porni apriga luptă spre a supune Haosul şi după multă vreme reuşi. În Fierăria lui luară naştere din frânturi de Haos primele zeiţe: Naraia, mama tuturor zeilor, apoi Lyara stăpâna luminii şi Mayara zeiţa întunericului. Ultima din acestea, Mayara, care păstra cel mai mult din esenţa Haosului, dădu naştere unui fiu care deveni Akaz şi lui îi lăsă moştenire Kar stăpânirea universului. Akaz se însoţi cu Naraia şi astfel se născură zeii celor cinci tărâmuri. Cei cinci băieţi erau: Mar`gahal care a devenit stăpânul vieţii şi al morţii şi după naşterea lui se stinse şi Kar, apoi îi urmă Urghal care a devenit stăpânul apelor, Yaar stăpânul cerului, Valaaz stăpânul naturii şi al vietăţilor şi Smaarg stăpânul adâncurilor pământului. Dintre aceştia Valaaz s-a însoţit cu Lyara, zeiţa luminii, lumină fără de care nu puteau exista plantele, vietăţile şi viaţa. Prezenţa ei era cea care lumina tărâmurile zeilor. Valaaz şi Lyara au avut ca fiice yarvele – spiritele naturii. Se spune că şi ceilalţi zei şi-au căutat soţii printre yarve, astfel Smaarg se însoţi cu Ryara, Urghal se însoţi cu Arara şi Mar`Gahal se însoţi cu Themia. Totodată Yaar, stăpânul cerului a hotărât că nu se cade ca un mare zeu ca el să rămână singur şi porni să îşi caute o mireasă pe măsura sa. Căutase de ceva vreme şi încă nu aflase o zeiţă sau yarvă care să îi fie pe plac, până când unul din mesagerii săi se întoarse cu vestea că zeul adâncurilor are o fată foarte frumoasă şi îi arătă portretul ei. Yaar se îndrăgosti pe loc şi hotărî să se coboare până în străfundurile pământului să ceară în căsătorie pe frumoasa Gaarga, fiica lui Smaarg, zeul adâncurilor şi a yarvei Ryara. Însă Smaarg îl refuză şi într-un acces de mânie, Yaar l-a omorât şi i-a răpit fata. Soţia lui Smaarg, Ryara, care era una din yarve şi avea puterea viselor premonitorii, a jurat să se răzbune şi în noaptea care a urmat morţii soţului ei a avut un vis în care s-a văzut în timp ce bea dintr-o cupă cu sângele soţului ucis şi rămânând însărcinată. Urmând calea arătată de vis, a dat naştere la doi băieţi, unul cu puteri de zeu şi unul care a moştenit talentul viselor prevestitoare de la mama sa. Ei s-au numit Arghul Khazar – Fiul Răzbunării şi Am Alar – Jumătate de Zeu. Eoni întregi Arghul Khazar a căutat răzbunarea şi s-a luptat cu Yaar fără a reuşi să-l învingă. Se spunea că zeii erau nemuritori. Am Alar a visat însă într-o noapte că numai bătrâna Naraia, mama tuturor zeilor ştie cum poate fi învins Yaar, însă ştia că nu le-ar fi spus de bunăvoie acest secret. Până la urmă, printr-un șiretlic, a aflat că Yaar nu poate fi învins decât dacă este lovit şi de mâna celui care a trecut în Tărâmul Fără de Întoarcere, dar care nu va rămâne acolo pentru că nu îşi va găsi liniştea. Am Alar a hotărât să fie el cel care să urmeze paşii aflaţi de la bătrâna Naraia şi astfel îl rugă pe Arghul Khazar să îl omoare. Ajuns pe Tărâmul Fără de Întoarcere rătăci multă vreme până reuşi să treacă înapoi râul de foc spre lumea de sus, rămas singurul obstacol între cele două lumi şi astfel deveni Urg’ahal – Spirit rătăcitor, sau aşa cum îl cunosc laari-i, Umbra. Lupta finală cu Yaar s-a purtat pe tărâmul de sus, al văzduhului, în cetatea lui. Zeul fusese încolţit şi cu ajutorul Umbrei, care l-a săgetat în piept, Arghul Khazar l-a ucis tăindu-i capul. Din sângele lui se spune că au luat naştere stelele care împânzesc cerul, iar capul a devenit soarele luminos care aduce viaţa la fiecare răsărit. Deşi răzbunarea fusese adusă la îndeplinire, firea lui Arghul Khazar nu a putut fi îmblânzită. Tristeţea mamei, faptul că era născut din sângele lui Smaarg, zeul ucis, faptul că fusese şi ucigaşul fratelui său, deşi acesta se întorsese ca şi Urg’ahal şi faptul că însăşi sora lui îl ura pentru uciderea soţului, zeul Yaar, l-au făcut să înceapă să urască tot ceea ce reprezenta viaţa şi să îşi dorească să devină singurul stăpân al Universului. Nimeni nu ştia însă că bătrâna Naraia nu le spusese chiar totul. Doar ea ştia că cel care îşi ucide fratele, conform legilor lăsate de Kar, Fierarul Universului, cel care crease viaţa, lumea zeilor şi pe ea, una din cele trei prime zeiţe, era sortit pedepsei eterne de a ajunge să urască tot ceea ce reprezenta viaţa şi dacă nu ar fi fost învins, să devină însuşi Haosul, neantul în care se va pierde iar întreaga creaţie. Era Cercul Suprem compus din cele şapte stări: Haosul primordial, Naşterea, Viaţa, Dragostea, Moartea, Distrugerea, Haosul etern. Singurul care alina ura crescândă a lui Arghul-Khazar era Umbra, fratele său, care şi el nu se mai putea numi chiar fiinţă vie. Se retrăseseră în adâncuri amândoi şi multă vreme nimeni nu a mai auzit de ei, deşi uneori Umbra urca spre tărâmurile de sus pentru a afla veşti pentru cel care îi devenise şi frate şi stăpân. După toate aceste întâmplări, Gaarga, sora lui Arghul Khazar, rămasă singură după uciderea lui Yaar s-a dus şi ea la bătrâna Naraia să o roage să-i aline durerea. Nu mai avea gânduri de răzbunare, ci doar îşi dorea să uite de tristeţea pierderii celui pe care până la urmă ajunsese să îl iubească. La sfatul bătrânei, a luat întâi o mână de pământ de la rădăcina Pinului Vieţii şi a aruncat-o din cer în marea stăpânită de Urghal şi astfel a luat naştere Tărâmul dintre Ape. Simţind apăsarea, Urghal a izbit în fâşia nou-născută de pământ, dorind să o dezlipească de apele peste care stăpânea şi astfel au apărut munţii, dealurile şi tot ceea ce ţine de relieful tărâmului de acum, însă pământul a rămas nemişcat. Şi acum se spune că atunci când Urghal îşi aminteşte de această întâmplare, încearcă iar să desprindă pământul de apele sale şi atunci pământul se cutremură. Apoi, Naraia a cules o inflorescenţă din Zaal-Gurud – Pinul Vieţii şi a suflat peste ea şi din petalele ei au luat naştere laari-i pe Tărâmul dintre Ape, pe care i-a aşezat în acest loc, cât mai aproape de munţi. Pe ei Gaarga i-a învăţat tot ce ştia, în mijlocul lor a trăit până când a hotărât să părăsească lumea şi astfel laari-i au devenit primii locuitori ai acestui tărâm, iubind natura, iubind viaţa. În clipa când Naraia a suflat asupra inflorescenţei, una din staminele pline de polen s-a desprins şi a fost purtată de vânt mult mai departe de munţi şi aşa au apărut primii oameni în verdele câmpiei. Fiind departe de oblăduirea zeiţei Gaarga, oamenii au evoluat mult mai încet, de cele mai multe ori descoperind singuri natura, utilizarea diverselor materiale şi totodată anii vieţii lor au fost cu mult mai scurţi ca ai laari-lor. Au preluat şi unele trăsături rele, iubind bogăţia, măreţia şi fiind mai mereu puşi pe harţă, însă din rândul lor s-au ridicat şi regi care să fie demni de înrudirea cu marele neam al laari-lor. Aflând de la Umbră că lumea nu mai este doar a cerului, a apelor şi a adâncurilor pământului, ci a apărut un nou tărâm populat cu noi fiinţe, unele capabile să înfrunte chiar zeii şi asta datorită zeiţei Gaarga şi a bătrânei Naraia, Arghul Khazar simţi cum ura porni să îl macine iar şi dorinţa de a supune, de a distruge, să crească în el. Tot prin Umbră află şi faptul că zeiţa Gaarga a căutat să afle cum poate să îl învingă, pentru a transmite această taină laari-lor şi astfel să împlinească profeţia bătrânei Naraia. Bătrâna prevestise că Arghul Khazar putea fi învins doar dacă era lovit în acelaşi timp de un laar şi un om sau de un copil născut din sângele celor două rase, pentru că Arghul Khazar era un zeu şi nu putea fi ucis altfel. Totodată trebuia mai întâi să fie învinsă Umbra. Cât timp Umbra trăia, lovit conform profeţiei, Arghul Khazar ar fi fost doar lipsit de puterile sale şi s-ar fi reuşit doar înlănţuirea lui pentru o perioadă de timp. Însă Umbra putea fi învinsă doar de zei sau doar de puterile lor transferate unor artefacte. Nici o altă fiinţă nu putea învinge pe cel ce învinsese moartea. Ascultând toate cele povestite de Umbră, Cel al cărui Nume Aduce Moartea a hotărât mai întâi să învrăjbească cele două popoare tocmai pentru a preîntâmpina unirea lor spre pierzania sa şi lovind cu scutul său în stâncile munţilor a făcut să apară metalele şi aurul, iar Umbra care luase înfăţişarea unui negustor, purtând cu el pepite de aur şi pietre preţioase porni să le răspândească prin târguri. Febra bogăţiei îi făcu pe oameni să treacă pe tărâmul laari-lor şi firea lor distrugătoare îi făcu pe aceştia din urmă să ceară ajutorul zeilor şi astfel apăru râul care desparte şi acum tărâmul laari-lor de cel al oamenilor. Arghul Khazar hotărî apoi să iasă din adâncul în care stătuse ascuns şi să ocupe Tărâmul dintre Ape şi pentru asta îşi făcu sălaş departe, după munţii cei înalţi, în mijlocul unei insule unde îşi construi Castelul de Smarald, răpise şi Pinul Vieţii, punându-l sub pază, după care trimisese dragonii creaţi de el peste munţi, să pârjolească totul în calea lor şi pârjolului îi urmară foametea şi disperarea. Cu toate acestea, şi laari-i şi oamenii supravieţuiseră şi îşi continuară existenţa pe Tărâmul dintre Ape. Zeiţa Gaarga hotărî că venise clipa ca ea să se întoarcă pe tărâmul de sus, al zeilor, întrucât cei pe care îi considera copiii ei erau mai mult decât pregătiţi să înfrunte orice primejdie, dar înainte îşi dori să îi ajute şi reuşind să îmblânzească un dragon, reuşi să fure din zbor, câteva ace din Zaal-Gurud şi să le arunce spre nori. În timp ce ploaia cădea, stârnită din senin, zeiţa rosti o incantaţie menită să răspândească puterea Pinului Vieţii peste tot Târâmul dintre Ape şi să ajute la împlinirea profeţiei. De atunci se nasc în cele două neamuri copii având darul profeţiei şi aşa au aflat cele două popoare despre Arghul Khazar şi despre cum poate fi acesta învins. Arghul Khazar se înconjură de zidurile puternice ale Castelului de Smarald şi de Râul Fără Întoarcere, un râu care este de foc şi gheaţă şi astfel îşi începu domnia asupra Tărâmului dintre Ape, pe care zeii îl părăsiseră, rând pe rând, cu totul. Umbra îi aduse noi supuşi, robiţi de patimi, cuprinşi de răutate şi devenind astfel simple marionete ale Celui al cărui Nume Aduce Moartea. Arghul Khazar îşi formă o armată, aproape invincibilă din dragoni şi din sufletele acestea pierdute care nu îl ascultau decât pe el. Ştiind că şi el, deşi zeu, totuşi poate fi învins şi chiar ucis, reuşi cu ajutorul puterilor dobândite, al Umbrei şi al unor magii puternice să subjuge spiritele vechilor zei într-un trifoi de smarald. Ştia că dacă cele două popare s-ar fi unit sau s-ar fi născut un viteaz din unirea a două fiinţe din cele două popoare profeţia bătrânei Naraia s-ar putea împlini şi numai cu ajutorul acestui smarald ar fi putut să învingă Umbra şi apoi pe el şi astfel încrustă piatra în speteaza tronului său. Era păzit de trei dragoni, de gheaţă, de aer şi de foc şi cel care ar fi învins dragonii, trebuia să se lupte şi cu Umbra pentru a putea smulge smaraldul din locaşul său. - De unde ştii atât de multe mărite crai? - Noi gornii suntem urmaşi ai celor robiţi de Umbră, oameni sau laari cu spirit nevolnic şi care au fost răpiţi sau atraşi prin mirajul unor câştiguri sau prin magie şi transformaţi în supuşii unui singur stăpân, Arghul Khazar. După îndelungi ani de robie, când deja neamul nostru arăta aşa cum arată şi acum ca aspect, unul din străbunii mei a fost cel care şi-a învins patimile şi a pornit o revoltă şi împreună cu un grup mic de gorni sătui de asuprire asemeni lui, a reuşit să scape de cruzii stăpâni. A reuşit, doar el ştie cum, să ia şi smaraldul din tronul Stăpânului Universului, să treacă peste Râul Fără Întoarcere şi să pătrundă într-una din peşterile marilor munţi Ergath. Tot atunci oamenii împreună cu laari-i au pornit Marele Război, în timpul celor şapte regi şi astfel am reuşit să scăpăm răzbunării lui Arghul Khazar, care era ocupat în încercarea de a distruge cele două popoare. Străbunul meu a scris toate acestea într-o cronică dată apoi în pază laari-lor. Ne-am păstrat numele de gorni, care înseamnă „cei ascunşi”, însă Umbra ne-a urmărit mereu şi până la urmă am hotărât să devenim prizonierii adâncurilor şi cu ajutorul trifoiului de smarald am întemniţat şi Umbra cu noi. Nu am avut puterea de a o învinge, însă am spus laari-lor tot ceea ce ştiam despre duşmanul comun şi astfel marii druizi ai acestora ne-au ajutat înconjurând în magie acest pisc pe care l-au transformat în singura intrare pe tărâmul nostru. Aşa cum ne aşteptam, până la urmă Umbra a reuşit să scape din temniţa ei din adâncuri, puterile noastre au fost prea slabe, însă vrăjile laari-lor nu au lăsat-o să părăsească piscul şi de atunci ne chinuia pe noi, dar ne acceptasem soarta crudă până acum, când tu ai eliberat Umbra şi din nou va trebui să luptaţi pentru a vă apăra tărâmul şi a nu deveni şi voi robii lui Arghul Khazar. - Trifoiul acela, mai este în stăpânirea voastră? - În timpul luptei cu Umbra, care a încercat să ia smaraldul înapoi de la unul din strămoşii mei înainte de a fi întemniţată în adâncuri, piatra s-a rupt în trei bucăţi. O singură bucată a rămas la noi, una a fost dată marelui neam al laari-lor ca răsplată pentru că au ascuns prin magie intrarea în acest tărâm şi totodată pentru a fi mai greu de refăcut smaraldul în cazul în care Arghul Khazar ar dori să îl redobândească şi una s-a pierdut în adâncul pământului. Nu am căutat să o aflăm întrucât cei care au încercat să coboare prin vechile galerii nu s-au mai întors, nimeni nu ştie ce fiinţe sunt acolo. Când Arghul Khazar a înălţat munţii a pus de pază în ei şi multe fiinţe primejdioase. - Pot să iau cu mine bucata pe care o aveţi? - Ţi-o dau cu mare drag, însă numai noi putem să le unim pe toate trei. Dacă vei găsi pe cineva care să coboare după bucata lipsă vino înapoi cu ea şi cu cea a regelui laar şi le vom uni iar. Atunci spiritele vechilor zei îl vor ajuta pe cel sau cei care vor mânui sabia în care va fi încrustat smaraldul şi le vor da puterea şi tăria să îl biruie cu totul pe Arghul Khazar. - Sabie? Există aşa o sabie? - Da, este făcută din acelaşi metal cu cea pe care o am acum şi din care este făcut şi tronul pe care stau. Dacă vei porni spre adâncuri, o vei găsi în peretele de stâncă de lângă Poarta Pierzaniei, ultima barieră spre pericolul necunoscut din adâncuri. Este pusă acolo pentru oricine are curajul să coboare şi să caute a doua bucată de trifoi. - Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, mărite crai, sper să mă întorc cât mai curând după sabie şi trifoi. - Grăbeşte-te, timpul va deveni treptat cel mai mare duşman al vostru. Dacă Umbra îşi găseşte stăpânul, s-ar putea să fie mult prea târziu. Allor se întoarse printre oameni, îi spuse regelui său cele întâmplate şi acesta trimise o solie către tărâmul laari-lor. Răspunsul se întoarse mai repede decât se aşteptau. Laari-i deja văzuseră semne rău prevestitoare, câţiva din arcaşii lor, găsiseră noile cuiburi ale dragonilor pe tărâmul de după munţi şi Râul Fără Întoarcere începea să primească iar din puterea acestora. În curând nu va mai putea fi trecut decât cu mari eforturi. Se părea că Umbra îşi regăsise stăpânul şi puterea acestuia începea să se facă simţită. Allor a hotărât să ia sabia gornilor, însă cu toată înţelepciunea lui, Poarta Pierzaniei a rămas închisă. Nu putea decât să încerce lupta cu cele două bucăţi de trifoi şi astfel, cu ajutorul lui Acroah a adăugat în mânerul sabiei bucata de trifoi a laari-lor şi pe cea a gornilor şi a început învăţarea celui anunţat de profeţia bătrânei Naraia, campionul ales să îi salveze. Ani mulţi au urmat pentru Allor, în timpul cărora l-a pregătit pe prinţul Zelar, fiul împăratului Koral şi al crăiesei laari-lor Alaara, ani în care Umbra a adunat suflete, a creat dragoni, armate controlate doar de voinţa Celui al Cărui Nume Aduce Moartea. Ambele forţe se pregăteau de lupta care urma să decidă soarta Tărâmului dintre Ape. Deşi Zelar era cel anunţat de profeţia bătrânei zeiţe, ştia că reuşita sa urma doar să amâne deznodământul, Arghul Khazar avea să le râdă în nas. Era un zeu şi timpul era de partea sa, oamenii şi laari-i erau doar simpli muritori. Şi totuşi trebuia să învingă Umbra, speranţa că împotriva Celui al Cărui Nume Aduce Moartea se poate lupta şi poate fi învins trebuia să ramână ca moştenire a celor buni. Descrierea luptei dintre dragoni si sufletele pierdute si oameni si laari În timpul în care oştile muritorilor se luptau cu dragonii şi sufletele aservite lui Arghul Khazar, Umbra şi stăpânul acesteia i-au întâmpinat pe luptătorii aleşi la poalele munţilor Ergath şi în lupta ce a urmat, sabia cu cele două bucăţi de trifoi a reuşit să îi dea putere lui Zelar, vijelia stârnită aruncându-i pe toţi departe, în mijlocul zidurilor Castelului de Smarald. Zelar a izbândit în înlănţuirea Umbrei, ţintuind-o de Zaal-Gurud – Pinul Vieţii. Având doar cele două bucăţi din Trifoiul de Smarald nu a reuşit să o şi distrugă. În acelaşi timp, regele laari-lor, Anadar, fratele crăiesei, a reuşit să îl săgeteze pe Arghul Khazar şi prin puterea zeilor invocată de magistrul Allor, a fost făcut să îngenuncheze şi să rămână aşa, ca şi cum ar fi fost mort. Allor a hotărât să îşi sacrifice amna, pentru a-şi termina incantaţia repetată de şapte ori, suprema vrajă prin care îşi trecea spiritul în vârful de săgeată, ţintuindu-l îngenuncheat pe Arghul Khazar şi imobilizat pentru veşnicie. Prin acest sacrificiu, Allor a căutat să îşi răscumpere greşelile provocate de curiozitatea şi orgoliul său. În acelaşi timp, în adâncurile Mării Rătăcirilor care înconjoară insula Castelului de Smarald, a fost scufundat Pinul Vieţii care ţinea înlănţuită Umbra. Zelar ştia că vraja lui Allor îl va ţine prizonier pe Cel Al Cărui Nume Aduce Moartea numai dacă Umbra nu era eliberată, altfel aceasta îl putea readuce la viaţă, vindecându-l. De aceea trupul îngenuncheat al lui Arghul Khazar a fost pus pe una din lungile bărci ale laari-lor şi lăsat să plutească aşa, pe Marea Misterelor, în speranţa că se va pierde în nemărginirea acesteia, se va scufunda în adâncuri sau va fi înghiţit de unul din monştrii creaţi de Kar, Fierarul Universului, pe care nici zeii nu reuşiseră să îi supună. De atunci nu se mai ştie nimic despre stăpânul Castelului de Smarald. Lumea a reintrat în ritmul ei de normalitate, oamenii s-au întors în marea lor câmpie, laari-i în codrii seculari, fiecare oblojindu-şi rănile şi tânguindu-şi morţii. Dragonii au reintrat în lunga lor hibernare şi suflete pierdute rătăcesc în mlaştinile din jurul Râului Fără Întoarcere. Sabia a fost returnată neamului gorni-lor, aşteptându-şi în continuare campionul care să cucerească şi ultima petala a Trifoiului de Smarald din adâncurile stăpânite de monstrul necunoscut, uitat acolo de Fierarul Universlui şi să întregească bijuteria dăruită de craiul gorn-ilor şi de regele laar spre păstrare fiului împăratului Koral, viteazul Zelar punând capăt o dată şi pentru totdeauna ameninţării reprezentate de Umbră şi de stăpânul acesteia. Până atunci timpul se scurge în acelaşi ritm leneş, întrerupt doar de micile conflicte ale oamenilor pentru a stăpâni Insula Casteluluide Smarald şi de tremurul uşor al apelor Mării Rătăcirilor la fiecare din aceste lupte care anunţă faptul căUmbra este încă acolo aşteptând doar clipa reîntoarcerii stăpânului ei şi al Castelului de Smarald.