Poveste din taiga

A fost odată... ca niciodată, în timpurile păgâne ale Pământului, pe când Üür, zeița zorilor dimineții se spunea că umbla încă pe pământ sub forma unei hermine albe și oamenii îi aduceau ofrande în fiecare înserare pentru a o îndupleca să aducă după ea mărețul soare, pe când Yenigo era stăpânul tuturor zeilor, au fost odată doi sihaștri al căror nume lumea îl uitase și le spunea numai Izerghe, bătrânul și Merghen, cea înțeleaptă. Nimeni nu mai știa cu exactitate vârsta acestora, însă se știa că veniseră de demult pe acele meleaguri împădurite, de undeva de prin bătrânele stepe ale Asiei, probabil făcând parte din vreun vechi popor ce populase la un moment dat întinsa Siberie. Venise prima brumă în poiana pădurii de mesteceni și, lângă un mălin bătrân care îşi etala cu mândrie fructele mici și negre cu gust amărui, mestecenii foşneau galbenul rar al frunzelor aproape scuturate şi îşi lăsau mângâiată scoarţa albă de câteva raze palide de soare. Din când în când se mai auzea zumzetul unor albine care profitau de lumina soarelui ca să pornească colindul prin pâlcurile de mesteceni în căutarea puținelor flori care ar fi putut scăpa de brumă. Pământul reavăn, de o nuanţă ca a castanelor coapte, răspândea o aromă de umed, ca de ploaie și smocurile de iarbă ușor albite de brumă emanau ușoare fuioare de fum alb din cauza razelor firave de soare. Mestecenii, bruma, zumzetul albinelor formau un peisaj atât de ireal și numai căsuța din bârne groase aducea cu ea o atingere umană acestui tărâm de basm. Era construită destul de bine, ținând cont de faptul că cei doi sihaștri nu mai erau chiar în putere atunci când o ridicaseră. Bârnele suprapuse ordonat și prinse bine în legături și întrepătrunderi fără a se fi utilizat cuie și alte părți metalice, arătau încă pe alocuri urme de alb ale scoarței de mesteacăn și urme de lut, probabil folosit pentru a acoperi unele crăpături. Câteva dale de piatră formau o mică potecă ce se termina la un gard făcut simplu din nuielușe împletite, gard pe care îl învăluiseră un soi de iederă și alte plante agățătoare și care forma o curte ce adăpostea câțiva mesteceni, mălinul bătrân, un măr pădureț și niște stupi de albine în jurul cărora roiau încă neobositele lucrătoare. Poteca continua și spre casă până la o prispă îngustă acoperită, cu o băncuță de lemn pusă pentru odihnă și o ușă de intrare relativ joasă. Pe prispă ședea Izerghe trăgând cu lentoare dintr-o pipă lunguiață, privind la aburii brumei care începeau să se evapore și ascultând zumzetul albinelor, în timp ce murmura ca pentru sine un cântec: Și zorii aceștia sunt atât de tăcuți Învăluiți de îmbrățișarea unei ceți timpurii Și lacurile în zare, pare că ard purpurii Și zorii aceștia sunt atât de plăcuți Cu bruma picurând alene pe lăptuci Și soare zărindu-se printre ai ceții uluci. Nimic nu părea să alunge aerul de liniște și seninătate cu care bătrânul își savura agale pipa, nici chiar sunetele înfundate care se auzeau din interiorul căsuței. Ușa se întredeschise ușor și un glas molcom se auzi: - Hei bunicule! Mai ai de gând să pufăi mult la pipa ta sau vii să bem un ceai cald și să mâncăm din fiertura ce am pregătit-o? - Vin, vin, Înțeleapto, vin Merghen, spuse Izerghe și se ridică de pe băncuța îmbrăcată cu blănuri de iepure, își scutură pipa, bătând-o ușor de podul palmei și prinzând-o apoi de sforicica care atârna aproape de pieptul său. Ce fiertură amară ai mai pregătit astăzi? mai spuse zâmbind, în timp ce pășea înăuntru și închidea ușa după el. - Nu e deloc amară, e mâncarea ta preferată, cu alune, ciuperci, ceapă sălbatică și bucățele de carne de iepure. - Glumesc, știi că îmi place mereu ceea ce pregătești dragă Merghen. Și apoi corpul ăsta bătrân nu mai are nevoie de cine știe ce delicatese. Interiorul casei era destul de auster, într-o margine o măsuță joasă de lemn și două scăunele, pe peretele opus câteva piese de mobilier la fel de simpliste, într-un ungher mai întunecat stătea un pat acoperit cu blănuri și piei de animale și apoi vatra amenajată în centrul încăperii, care își elibera fumul într-un mod destul de disciplinat către o deschizătură din acoperiș. Numai o încăpere avea mica lor căsuță din bârne de mesteacăn. Interiorul semăna cu cel al unei iurte a nomazilor mongoli cu pereți tapetați cu piei și blănuri, cu diverse unelte atârnate și ierburi medicinale puse la uscat, precum și câteva instrumente care te duceau cu gândul că sihaștrii noștrii erau sau cel puțin fuseseră la un moment dat niște șamani. Aromele ierburilor puse la uscat se împleteau cu cea a fierturii și a rășinii de conifere pe care Merghen o presăra în jăratec de fiecare dată după ce termina de gătit. În timp ce mâncau în liniște din străchinile lor de lemn, scobite atât de îndemânatic de bătrân, li se păru că se aude un fornăit ciudat pe lângă una din deschizăturile căsuței pe care o foloseau ca fereastră. - Ia vezi Merghen ce vietate ne vizitează astăzi. - Să aștepte, dacă e iar vreun lup rătăcit îi voi da niște măruntaie de iepure, dacă e vreun cerb de oblojit, cu siguranță va deveni mai insistent. Fornăitul păru că încetează, însă fu urmat brusc de un nechezat subțire. Amândoi sihaștrii tresăriră și se ridicară cât putură de repede, împingând oblonul micii ferestre. Cu uimire priveau la un mânz roșiatic care mișca ușor din coamă, fornăia și scotea câte un nechezat subțire. - Cum de-o fi ajuns pe aici? Că nu e nici o așezare prin preajmă și nici nu trec marile herghelii ale triburilor prin păduri ca aceasta, se minuna bătrânul Izerghe. - Tu nu vezi ce culoare ciudată are, nici un cal din părțile astea nu arată așa. Cu siguranță e trimis de zei sau e vreun spirit al pădurii pornit să ne joace o festă. - Lasă că ies să mă conving că e real. Dă-mi câteva merișoare din cele de lângă vatră. Bătrânul Izerghe luă merele întinse de Merghen și păși spre ieșire. Se apropie agale de mânz și acesta nu păru să se teamă de bătrân. - Hei mânzule, hei ulaan, roșule, îl striga încet bătrânul în timp ce întindea unul din merișoare. Mânzul ciuli ușor urechile, se apropie pufăind și prinse ușor cu botul micul măr întins pe palma bătrânului și începu să îl ronțăie. Izerghe îi puse încet mâna pe frunte, între urechi și porni să coboare cu palma peste coamă spre greabăn. Simțea cum părul mânzului se ridica ușor sub mângâierea lui și fornăitul creștea în intensitate. Se vedea că mânzului îi plăcea să fie mângâiat. - Iată Merghen că ne-am făcut și cu un copil râse bătrânul și calul necheză parcă a aprobare. - Să-i spunem Ulaan Azarga, Armăsarul Roșu, propuse Merghen. - Înțelept ai grăit bunico! Mânzul a rămas să alerge prin curtea celor doi bătrâni, păscând liniștit iarba după ce trecea bruma, fiind răsfățat cu rădăcini dulci, mere și țesălat mereu cu multă tandrețe de bătrâna Merghen. Nechezatul și zburdălniciile lui erau ca o bucurie pentru sihaștrii în zilele de toamnă târzie. Lunile de toamnă se apropiau de final și într-o bună dimineață când cei doi se treziseră, Izerghe cu gândul să verifice plasele puse pentru prins pește, iar Merghen plănuind să fiarbă un sirop gros din niște plante care să fie folosit ca ajutor în zilele mai reci ce urmau să apară, nu se auzi nechezatul și fornăitul cu care se obișnuiseră de ceva vreme, mânzul parcă intrase în pământ. - Ți-am spus eu, nu era lucru curat cu mânzul ăsta, zise Merghen. - Nu cred, stai să îl chem, îi răspunse Izerghe și ducându-și palmele căuș la gură începu să strige: Ulaan! Ulaan Azarga! Nu se auzea decât foșnetul vântului și câte un răzleț croncănit de corbi. Bătrânul insistă cu chemările și încet, pierdut undeva din desișul pădurii se auzi un nechezat slab. - L-or fi atacat lupii, se sperie bătrâna. - Nu e un nechezat de teamă, pare să ne cheme la rândul lui, răspunse bătrânul sihastru. - Așa e îi confirmă Merghen, auzind slab, dar repetitiv nechezatul. O fi găsit ceva, ia-ți toiagul și hai să pornim încotro se aude mânzul nostru. Izerghe își luă toiagul, Merghen traista ei cu tincturi, pânze și diverse leacuri și porniră pe cât de repede le permitea vârsta spre locul de unde părea că se aude nechezatul. Trecură de un pâlc de mesteceni, de o movilă mai înaltă acoperită cu mușchi de un verde închis, de niște zone cu stânci sfărâmate și de un mic izvor ce forma treptat un pârâiaș din care își mai aduceau apă. Cei doi sihaștri se îndepărtară destul de mult de căsuța lor și se afundară prin întunecimea pădurii de conifere, oprindu-se din când în când să mai cheme armăsarul. La un moment dat îi auziră nechezatul din ce în ce mai aproape și, apropiindu-se cu băgare de seamă, îl găsiră aplecat spre o tufă de ienupăr cu bobițe deja înghețate. - Ce face acolo? întrebă Merghen. - Nu știu, parcă păzește ceva, stai să mă apropii să văd mai bine. E o vietate care mișcă, parcă un pui… - Ce pui? Și de ce să îl păzească armăsarul nostru? - E…e un pui… de om, un prunc. Să știi că încep să îți dau dreptate Merghen, nu e lucru curat cu locurile astea, întâi un armăsar roșu, acum un copil. Crezi că zeii și-au propus să se joace cu noi? Și mai ales acum la bătrânețe? - Nu vorbi așa cu zeii, știu ei de ce ne dau toate astea. Mai bine du-te și ia copilul, sper să nu fi degerat de frig. - Mă duc, mă duc. Ia te uită, zise Izerghe în timp ce se apropia tot mai mult de mânz și copil, nu arată ca și când ar suferi de frig, ba mai mult are o șuviță de păr albă, de parcă ar fi copilul Zeiței Zorilor. - Üür? Dar se spune că zeița nu și-a mai arătat de multă vreme chipul prin lume, doar sub înfățișarea de hermină a mai fost văzută. - Cine poate ști? Hai mai bine să îl învelim în ceva și să ne întoarcem cu el la căsuță. Ne oprim pe drum la pârâu să îi stropim fruntea și pieptul și să îi dăm un nume. - Da, da…trebuie să îi dăm un nume! Hai și tu roșule, hai mânzule, zise Merghen și mângâie cu blândețe calul care deja se înălțase binișor. Mânzul îi urmă pe cei doi bătrâni, în timp ce Izerghe ținea la pieptul său pruncul, iar bătrâna murmura câteva incantații, probabil de mulțumire sau ajutor pentru zeița Üür. Ajuns la izvor, Izerghe puse în brațele bătrânei Merghen pruncul, se aplecă spre apa rece, își făcu o palmă căuș și o umplu cu apă, apoi la cealaltă apropie aratătorul și mijlociul, le apăsă de pământ, le muie în apă și trase apoi o linie orizontală pe fruntea copilului, apoi încă una pe verticală peste pieptul dezgolit și la final îl ridică spre cer spunând: - Fie să aduni toată înțelepciunea pământului, să răzbați mereu la suprafață ca apa cea rece de izvor și să tinzi mereu spre înălțimi! Numele tău să fie de acum încolo, Khü-Taigyn, copilule din taiga! Apoi întorcându-se spre Merghen: - Uite că șuvița albă era de fapt doar un fuior de brumă, cred de la respirația caldă a armăsarului, dar tot e ceva ciudat cu acest copil părăsit în taiga. Merghen strânse copilul în brațe și, împreună cu bătrânul, grăbiră pasul spre căldura căsuței lor. Mânzul se bucura iar și necheza, de parcă își regăsise un vechi prieten. Sihaștrii intrară în casă și pentru prima dată auziră copilul, dând de căldură, acesta începu să plângă de foame. - Ce bine că mai avem căprioara aceea care și-a pierdut puiul, spuse bătrâna și ieși repede cu copilul spre spatele căsuței unde încropiseră un fel de grajd pentru mânz și unde acum stătea o căprioară pe care o oblojea Merghen. Mângâie drăgăstos căprioara, apropie gura copilului de ugerul acesteia și așteptă să îl vadă sugând. Spre bucuria ei, copilul cuprinse mamelonul cu buzele, apăsă cu mânuțele ugerul și începu să sugă cu poftă. - Așa, așa dragii mei, îi alintă bătrâna pe căprioară și copil. Iarna trecu destul de greu, însă ca orice voinic de poveste, micul Khü-Taigyn crescuse cu lapte de căprioară și deja începuse să meargă prin căsuță. Nu creștea chiar într-o zi ca alții într-un an, însă deja se ridicase în picioare și râdea de fiecare dată când auzea armăsarul nechezând afară. Odată apărute primele sfredeluțe de primăvară, micile flori bleu-alburii cu petale ascuțite, de forma unor vârfuri de săgeată și micul băiețel porni să exploreze și împrejurimile căsuței. Cei doi bătrâni nu mai puteau de bucurie, începuseră să îi dea din fiertura lor și micului Taigyn, să îl îndulcească cu miere și să îi dea să bea apă de izvor. Creștea văzând cu ochii, dintr-o ființă mică și plăpândă, se făcu un copil plin de viață, plin de poftă de mâncare, fiertura pe care o făceau cu alune de pădure, ciuperci, ceapă sălbatică și carne de iepure nu le mai ajungea decât la o masă celor trei și mierea parcă se termina mai repede și apa de izvor trebuia adusă mai des. Copilul porni să îi ajute și el pe cei doi bătrâni, culegea ierburi, se cățăra după alune sau mere pădurețe, aducea el apa de la izvor, alerga călare pe Ulaan Azarga de care nu se mai despărțea decât la somn, dispărând cu orele și speriind-o pe Merghen. Alteori asculta cu atenție poveștile lui Izerghe stând alături de acesta pe mica prispă a căsuței și urmărind fascinat rotocoalele de fum eliberate de vechea pipă. Nimeni și nimic nu părea să tulbure liniștea care înconjura căsuța cea mică din taiga, unde își trăiau zilele trei suflete și un armăsar roșu. Lunile treceau, anotimpurile treceau și din nou veni pe nesimțite toamna, micul prunc găsit lângă o tufă de ienupăr devenise aproape un adolescent, înalt, cu ochi verzi asemeni frunzelor de mesteacăn, cu o frunte largă peste care cobora mereu o suviță de păr care îi minunase pe sihaștrii prima data când li se păruse albă, dar era și ea de un castaniu închis. - Tată, de ce sunteți atât de bătrâni tu și cu mama? - Eh, măi Taigyn, cum să îți spun eu, e poveste lungă. Cândva am fost și eu tânăr și puternic, iar Merghen o frumoasă fată cu părul negru prins în inelușe verzi de malahit. - Păi și ce s-a întîmplat? - Nu prea eram eu chibzuit pe atunci, credeam că mă pot lua de piept cu oricine, mă credeam cel mai puternic din tribul meu și pentru a o câștiga pe Merghen am declarat că îl voi învinge în luptă pe Shuurga, șamanul tribului nostru, de care până și conducătorul tribului, tatăl meu, Üüsver se temea uneori. - Și ai reușit să îl învingi tată? - Dragul meu Taigyn, am reușit, însă pentru că nu eram pregătit să devin șaman în locul lui, a trebuit să-l înfrunt singur, fără ajutor pe Paznicul Lumii Spiritelor, pe puternicul Aimshgiin, balaurul Aimshgiin, cel care păzește intrarea în lumea spiritelor. Noroc cu glasul dragei mele Merghen, care nu se oprea să mă cheme pe nume și care m-a făcut să pot scăpa de vraja balaurului. Nu mai era mult și aș fi fost întemnițat în adâncul Mării Albastre, Tsenkher Dalai, dacă mi-aș fi uitat numele când urma să fiu întrebat de Aimshgiin cine sunt eu. Mulți din cei care nu erau pregătiți să devină șamani pățeau acestea și sufletele lor ajungeau să bântuie la granița dintre această lume și Lumea Spiritelor, fără a mai găsi calea cea bună spre nici una din ele. Acestora li se spune aldsân, rătăciți. Am reușit să mă întorc, însă Aimshgiin mi-a luat tinerețea, m-am întors cu părul alb, asemeni bătrânilor din tribul meu. Dar draga mea Merghen m-a îndrăgit și așa și apoi a fost de acord să mă însoțească atunci când tribul m-a alungat pentru că nu am vrut să cer de la Nogoon Tsav, Crăiasa Verde rădăcina vieții, khün, pentru conducătorii tribului, pe care Nogoon Tsav o păzea în taiga și o dăruia numai celor vrednici de prețuirea ei sau celor care făceau numai fapte bune. - Și nu îți mai poți câștiga înapoi tinerețea? Eu aș merge până la capătul lumii și m-aș lupta cu toți balaurii să ți-o aduc înapoi. - Îți mulțumesc Taigyn, însă tinerețea mea și a dragei mele Merghen este tare departe, tocmai la țărmul Khar Dalai, al Mării Negre ascunsă de Aimshgiin într-o piatră, khuv, de culoare arămie ca a mierii pe care o dau albinele noastre. - Nu îi mai împuia capul cu poveștile tale Izerghe, va ajunge să te creadă pe cuvânt bătrân pehlivan ce ești. - Dar e adevărat draga mea, nici tu nu mă mai crezi? Doar știi că Aimshgiin, mi-a dat părul alb pe care îl am și acum. - Yenigo, Üür, Aimshgiin, i-am lăsat pe toți în urmă și am sperat că aici în adânc de taiga vom uita de ei și ei de noi, dar uite că ne-am ales cu Ulaan Azarga și cu acest copil care își dorește să devină un mare viteaz. Fiule, ascultă la mine, nu degeaba mi se spune acum cea înțeleaptă, nu te încrede în poveștile bătrânului tău tată, tu trebuie să cauți doar adevărul, timpurile de acum se vor schimba, noi poate nu vom mai fi să vedem schimbarea, dar cred că și Yenigo, Üür, Aimshgiin, Nogoon Tsav, toți acești zei vor pieri în fața altora mai puternici sau poate oamenii vor descoperi calea spre adevăratul stăpân al acestei lumi. - Hei Merghen, de unde îți vin aceste gânduri? - Crezi că ești singurul șaman? Crezi că nu am și eu metodele mele de a întreba spiritele, de a cerceta cerul și păsările lui? Corbii îmi spun că triburile vin și pleacă, zeii celor slabi sunt învinși și zeii celor puternici le iau locul, din mulți zei devin tot mai puțini, oamenii încep să vadă că muntele e munte și poate fi trecut, nu e un zeu atotputernic, că fluviul îi lasă să îl treacă în bărci și nu le mai râde în nas cu valurile sale. Totul se schimbă, pământ, ape, păduri, animale și chiar și oamenii se schimbă. - Mamă, dar eu tot vreau să vă aduc tinerețea înapoi. - Dacă asta ți-e vrerea, poți porni să o cauți sau cel puțin să cauți răspunsul la întrebarea: Este tinerețea suprema virtute și stă ea ascunsă într-o simplă piatră? Oare ce a vrut să zică mama Merghen cu întrebarea? Oare ceea ce caut eu se poate găsi undeva în lumea aceasta? Sau este vreun șaman care să îmi arate calea spre piatra tinereții, spre khuv? Și care este menirea mea dacă nu cea de a găsi piatra tinereții? Taigyn mergea cu capul lăsat pe coama murgului său roșu și se întreba toate acestea, gândindu-se la bătrânii săi părinți pe care îi lăsase în urmă acum multe toamne. Nici el nu le mai știa numărul. Plecase din taiga, de lângă căsuța din bârne de mesteacăn, de lângă zumzetul de albine și rotocoalele de fum ale pipei bătrânului său tată, își lăsase mama ușor înlăcrimată dar totuși mândră că el își găsise un țel, chiar dacă acest țel pornea de la o simplă poveste cum o numea ea, să caute tinerețea pierdută a bunilor săi părinți ascunsă într-o piatră, una atât de prețioasă. Dar oare tinerețea lor urma să o găsească într-o piatră sau altceva se afla la capătul călătoriei, pe malul Khar Dalai? Oare e neagră culoarea mării pe care o căuta el? Nu știa dacă părinții săi adoptivi mai trăiau, își amintea de povestea lui, pe care aceștia i-o spuseresă înainte de marea lui călătorie, de modul în care fusese găsit în taiga lângă tufa de ienupăr, de calul care îi devenise cel mai bun prieten, de oamenii întâlniți în cale și care îi povesteau fiecare de zeii lor care ar fi dăruit tinerețe pentru ofrandele adecvate, care îl îmbiau să rămână în satele lor, dar totuși el nu găsise pe cineva care să fi primit această tinerețe oricâte ofrande ar fi adus de-a lungul vieții acestor zei. După o lungă rătăcire spre nord, aproape de pământurile înghețate locuite de oameni cu ochi migdalați, mici, dar puternici și care se hrăneau cu carnea și grăsimea focilor pe care le prindeau, după ce se întâlnise și cu puternicii oameni cu păr galben ca spicul grâului, aflase din poveștile lor drumul spre marea cea neagră, drumul care cobora mai departe de taiga, de pădurile de mesteceni și ajunsese într-un final la izvorul râului adânc, D’nu apr, așa cum era numit de cei care locuiau pe malurile sale. Erau oameni ciudați, puternici și veseli însă credeau și ei în mult prea mulți zei. Pe aici i se spusese că trec drumurile celor care aduceau ambra, acel khuv care ascundea uneori în el diverse minunății, fire de iarbă, ace de brad sau mici insecte și care se prea putea să ascundă și tinerețea celor doi sihaștri care îl crescuseră și avuseseră grijă de el. Văzuse pietricelele de culoarea mierii, mai mici sau mai mari, însă nu putea să creadă că una din ele ar fi putut ascunde ceva precum tinerețea. Deja nu mai credea că tinerețea era virtutea pe care trebuia să o recâștige pentru părinții săi, însă drumul îl purta tot mai departe, ascuns mai mereu cu chipul în coama roșie a calului său, nu mai era mult și urma să vadă marea cea neagră și acolo va găsi totul, va primi răspunsurile la căutările sale. Acestea erau singurele gânduri pe care și le păstra în minte și care nu îi mai dădeau pace și o oarecare nerăbdare începea să îl stăpânească sau poate era doar dorul de căsuța din bârne de mesteacăn, de acel zumzet de albine liniștitor și de bătrânii lui părinți. Poposi într-un târziu, când deja lumina lui Yenigo porni să apună, poposi într-un sătuc din dreptul unor coline care îi ascundeau vederii cursul fluviului ce îl urmase până atunci. Se auzea zgomotul apei și glasul ascuțit al unor păsări pe care nu le mai auzise în această lungă călătorie. - Bună seara drumețule! Ce gânduri te poartă pe lângă vărsarea apelor D’nu apr-ului? auzi Taigyn un glas în apropierea lui. - Caut Marea cea Neagră, Khar Dalai. Știi cumva dacă acesta este drumul cel bun? - Da, râul acesta către mare se îndreaptă, la câteva cătune mai încolo se vede Axeinos, așa cum i se zice pe aici acestei mări, pe malul ei vei întâlni și vestiții corăbieri care i-au dat numele, vei auzi pescărușii și vei simți aerul umed și sărat. Noi îi spunem simplu Ciornye More. Dar care este dorința ce te poartă spre mare? Vreun gând de a căuta o corabie care să te poarte spre meleaguri noi? Sau poate gândul de a găsi capătul pământului? - Nici una din acestea. Caut o piatră fermecată care să aducă înapoi tinerețea și să aflu dacă marea chiar este așa neagră după cum îi e numele. - Tinerețea? Dar tu ești tânăr, vrei să o păstrezi pentru mai târziu această piatră atunci când o vei găsi? Marea este ca orice mare, mai verde sau mai întunecată, după cum soarele se arată sau nu de după nori în fiecare zi. Cei care i-au zis Neagră s-au gândit doar că era mai sus de tărâmurile lor, mai spre nord. - Nu pentru mine, pentru bătrânii mei părinți caut tinerețea, ai auzit cumva de o așa piatră fermecată? Atunci bărbatul care îi pusese aceste întrebări tăcu preț de o clipă. Îi făcu semn tânărului nostru drumeț să îl urmeze și în timp ce acesta descălecă și i se alătură la pas, își întoarse chipul spre el și îi spuse: - Eu unul nu am auzit să existe așa o piatră, însă am auzit că aproape de mare este un sat în care a poposit un bătrân tare înțelept și de la care oamenii din satul nostru au auzit că vorbea despre „adevăr”, despre ”viața veșnică” și ceva despre o piatră, dar nu știu exact ce și cum, nu prea am dat eu importanță acestor vorbe, eu știu doar că trebuie să muncesc pentru ca cei dragi ai mei să nu sufere de foame sau frig, vorbele și zeii nu sunt lucruri care să mă încălzească sau să îmi țină de foame, dar dacă vrei, stai la mine în această noapte și mâine îți arăt drumul spre satul acela. Numele meu este Radogost luntrașul. Taigyn îi urmă bărbatului până la una din casele din sat, lăsă calul să pască lângă unul din pereții casei și se aplecă întrând pe ușa de lemn frumos sculptată. Înăuntru, o lumină plăpândă se răspândea în încăpere și un glas de femeie grăi cu blândețe: - Ce drumeț rătăcit îmi aduci de această dată Radogost? Mereu ți-e plină casa de oaspeți, de aici i se și trage numele drumețule, Dragoste de oaspeți i-au dat numele cu toții. Ce te aduce prin aceste părți? - Numele meu este Taigyn și caut „piatra tinereții” pentru bătrânii mei părinți. - Nu am auzit de ea, dar poate vei primi un sfat bun de la bătrânul înțelept. Cu siguranță și Radogost ți-a povestit deja despre el, de zile bune toată lumea de la noi din sat vorbește despre el. Mâine dimineață vor câțiva oameni din satul nostru să îl cheme și pe aici, dacă vrei, poți să îi însoțești, însă acum ia loc, mănâncă și apoi odihnește-te. Mirosul îmbietor ce răzbătea din strachina pusă în față trezi foamea în Taigyn, așa că nu mai așteptă o nouă invitație și porni să mănânce din fiertura caldă cu pește. După încă câteva sfaturi și povețe primite cu dărnicie de la Alisa, soția lui Radogost, Taigyn se retrase într-o mică încăpere din spatele casei și după ce își chemă armăsarul lângă deschizătura ce ținea loc de fereastră, se întinse pe rogojina pusă peste patul din lut și în curând adormi. O ceață ușoară plutea în aer, simțea nisipul intrându-i prin încălțări și un zgomot ușor ca de valuri se auzea de undeva dinspre ceață. Făcea câțiva pași, dar în afară de zgomotul care se apropia, nu zărea nimic, doar ceață și nisip. Apoi, brusc, își simți încălțările ude și auzi o voce blândă, semăna cu cea a bătrânului său tată, însă mai clară, îi trecu prin minte că vocea era a unei persoane care cu siguranță nu fumase pipă. - Tinere, nu căuta aici ceea ce vrei! Piatra ta nu o aduce marea pe țărm, pentru piatra ta trebuie să te lupți cu trupul, cu sufletul, cu viața și cu lumea. Vino la mine și vei afla calea! Vino la mine și vei găsi adevărul! Se auzi un nechezat puternic și Taigyn deschise ochii. Era deja dimineață și calul său roșu îl privea dinspre deschizătura peretelui. Se ridică și porni spre ieșire. Afară Alisa îi zâmbea: - Te poți pregăti în tihnă, oamenii din satul nostru vor pleca abia peste vreun ceas spre cătunul cu pricina. Taigyn mâncă tăcut gustarea rece oferită cu drag de Alisa cu gândul la visul avut. Nu își putea explica ce anume voia vocea din vis și mai ales de ce îl chema tocmai pe el. Termină de mâncat, își aruncă cu puțină apă pe față și mâini și luându-și armăsarul de căpăstru, porni agale pe ulițele satului către locul de unde trebuia să plece însoțit de sătenii care își doreau ca înțeleptul să nu ocolească din drumul său nici satul lor. Tot fără vorbă se alipi și el celor douăzeci de suflete care formau solia și de parcă el era singurul care se lăsase așteptat, micul alai se porni la drum. Praful se ridica în firișoare subțiri sub pașii lor, râul se auzea parcă din ce în ce mai lin, însă ascuns vederii de lăstărișul de pe mal și doar ciripitul unor păsări sau oftatul unuia din drumeți mai alunga liniștea monotonă care îi cuprinsese pe toți. Taigyn se simțea parcă din ce în ce mai obosit de mersul acesta lent și tăcut, chiar și Ulaan fornăia nerăbdător, parcă încercând să îl convingă să îl încalece și să pornească în galop și tânărul nostru nu se mai îndură, rupse tăcerea întrebând pe câțiva din însoțitorii săi despre locul cătunului unde urmau să ajungă, încălecă grăbit și porni încet la trap. Se distanța ușor de grup, apoi de după o colină întoarse capul și nu îi mai zări și atunci aplecându-și obrazul în coama armăsarului îi șopti: - Aleargă Ulaan, aleargă dragul meu armăsar! Calul o porni la galop și rotocoale mici de praf se ridicau în urma lor, o colină, o vale, încă o colină, o cotitură a râului, toate rămâneau în urmă, apoi fornăitul din ce în ce mai puternic al armăsarului și iar o colină care lăsa să se întrevadă din vârful ei un sat și o întindere mare de apă care lucea în bătaia soarelui de prânz. - Am ajuns, iată satul, oprește-ți alergarea voinicule. Nu mai ești nici tu tânăr mânzul meu, toate trec atât de repede, ce lung a fost drumul nostru și iată-ne, am găsit marea, am găsit-o. Nu ne rămâne decât să aflăm piatra și să luăm un sfat bun pentru drumul de întoarcere de la acel înțelept. - Pe cine cauți voinicule? se auzi o voce bărbătească, însă cu multă blândețe în glas. Crezi că se găsesc înțelepți pe malul acestei mări? - Cine ești tu? - Eu, eu sunt doar o voce care cheamă oamenii și care îți spune să cauți veșnica tinerețe, bucuria de a deveni una cu dragostea, cu adevărul, cu dreptatea și cu bunătatea. - Tu ești cel care mi-ai apărut în vis! De ce mă chemai tomai pe mine? - Te chemam așa cum chem pe toți prin satele care trec. - Atunci învață-mă și pe mine despre adevăr, dragostea și viața veșnică. - Urmează-mă și vei afla tot ceea ce știu.