basina mortii

BÃȘINA MORÞII (FRAGMENT) Zăpușeala din acea zi parcă era urzită, sau votată de toți pămîntenii, care se strînseră în ajun la o adunare mondială. Tot drumul, din sat pînă în Chișinău, am observat oameni mergînd pe stradă, care se duceau în cîmp, care la servici, care umblau cu paiele în cap și toți, absolut toți erau cuprinși de o liniște nefirească. Aceasta mai degrabă, fiind o indiferență totală față de mediu și chiar față de ei înșiși. Întorcîndu-mă spre Costache, și privindu-l din profil, mi s-a părut că era mort. M-am gîndit că, trebuie să mă abțin și să-mi păstrez echilibrul cugetului, altfel, nu știu cum aș fi reușit. Am privit înainte, încercînd să fac deosebire între moleculele de aer de pînă la parbriz și după. Diferența era mare: cele din interiorul automobilului, fiind ca drogate și supuse unei stopări raționale care influența și asupra mea, iar cele din exterior – se mișcau cu o viteză infinită, dezgolindu-se pînă la nuditate de cojile sale uscate, apoi se loveau cu cruzime de lumea în care tindeau să între. Am întors din nou capul spre verișorul meu și am rămas și mai șocat. Hainele crăpau pe el, rupîndu-se în bucățele și pe mîini și picioare i se vedea carnea neagră și descompusă. Eram dat dracului în adevăratul sens al expresiei, dar nu pricepeam de ce corpul său putrezit, nu răspîndește nici un miros. Era întocmai ca un cadavru real, cu ochii ieșiți din orbite și limba scoasă afară. Am crezut că delirez, dar am observat cum dintr-o nară, se ivi un vierme, apoi a intrat înapoi, ca și cum speriindu-se de mine, sau poate jenîndu-se. El se ținea calm ca niciodată și se oprea la semafoare, sau la trecerea pentru pietoni. Fluiera o melodie fără sens și periodic privea în oglinzile laterale, apoi în retrovizor, aranjîndu-și mustața. Am vrut să intervin, reproșîndu-i, sau acuzîndu-l, sau poate să-i cer explicații, dar el mi-a luat-o înainte:  Ce mă privești așa, n-ai mai văzut morți?  Nu, dar...  Atunci, care e problema? Foarte brusc am rămas mut și blocat, ca și cum această stare fu îndeplinită la comanda lui Dumnezeu. Mi-am dat seama că viața își scoase la suprafață toate unitățile și detaliile, pe care analizîndu-le, sau cercetîndu-le în parte, nu mai poți face involuntar vreo legătură între tine și sensul ei. Dar eu, sau bunăoară cadavrul animat de lîngă mine și este una dintre aceste unități. Orice unitate este un punct mic sau mare, am încercat să-mi explic fenomenul, și punctul indiferent de dimensiuni, e însăși moartea. De fapt, în conformitate cu aceasta, moartea se include în viață. La prima vedere, viața este moarte, iar moartea este viață. Dacă încercam, spre exemplu, să urmăresc subiectul din alt punct de vedere, situația oricum rămînea neschimbată, fiindcă moartea se desfășoară în interiorul meu; o simțeam, puteam chiar și s-o pipăi, dîndu-mi seama că pentru mine e ceva mare, iar viața ascunsă undeva în univers, îmi pare mică, fiindcă este foarte departe de mine, și respectiv de la distanță mare, abia de o puteam vedea cu ochiul liber. Scriind toate acestea și eu devin un soi de moarte pentru mine însumi, fiindcă cu fiecare literă scrisă, mă îndepărtez de propriul meu suflet, acesta rămînînd să se rostogolească într-un cerc mic, dar care e și mare, fiindcă nu poate să nu fie mare și respectiv, care poate să fie cît mai mult posibil de mic. Cercul acesta e foarte șmecher. Se mișcă prin rotații mari, dar cu viteză mică, fiindcă e un cerc mic cu circumferință mare. În cercul acesta, moartea dansează în jurul vieții. Viața se mișcă și ea ritmic în jurul morții. Se petrece o acuplare între ele, în consecință obținîndu-se o substanță spirituală, căreia omenirea îi acordă mai puțină importanță. Aceasta este dragostea. Ceea ce-mi dezbate afirmația este că dragostea ca atare, e rodul morții și al păcatului, iar viața nu e decît o coajă uscată a adevărului propriu-zis. Constantin a început să rîdă.  De ce rîzi? Trebuie să-ți revii și să-ți dai seama că nu e nimic de rîs aici!  Dar tu te-ai privit în oglindă? Am tras oglinda spre mine și printr-o tremurare a intuiției mele, am observat că la înfățișare, nu eram mai dihai ca el. Pielea îmi crăpa pe față și prin fisuri mișunau viermi împuțiți. Ochii îmi erau albi, fără pupile și m-am mirat că sunt în stare să văd cu ei. Ce dracu se întîmplă, m-am întrebat, dar Constantin parcă îmi ghicise gîndurile.  Nu-ți fă griji, în curînd totul o să se termine! De altfel, vreau să-mi iau rămas bun de la tine! Să te ții de familia noastră și să le porți cinstea! mi-a spus pe un ton trist, atunci cînd a trebuit să cobor din mașină. Eram într-un delir puternic al vieții, din care numai moartea te poate scoate. Nu înțelegeam de loc de ce îmi spune toate astea și de ce își lua rămas bun. Poate astea erau doar o reflectare a corpului său deformat și mistuit? Am revenit la gîndurile mele și anume la cercul, pe care m-am încumetat să-l identific cu o roată de automobil mic, cu tot cu anvelopă și care se rotește cu viteză mare. Aveam senzația că nu mai suntem pasageri, ci niște componente ale motorului sau alte piese care pun automobilul în mișcare. Ne aflam, de fapt, în anvelopă. Mai bine zis, constituiam fiecare cîte o unitate a cauciucului fierbinte. Și prietenii mei trăiau în masa anvelopei, formînd fiecare unitatea sa. Roata se rostește împreună cu unitățile sale. Roata se rotește împreună cu noi. Noi ne rotim împreună cu roata. Noi suntem mici, dar roata e mare. Viteza cu care se mișcă roata prin rotații e mare, dar noi suntem și mai mari, fiindcă viața este constituită din mai multe segmente ale morții. Adică este formată din unitățile pe care le întruchipăm noi. Și deoarece fiecare din noi în parte reprezintă o moarte specifică fiecăruia, împreună formăm o moarte colosală. Roata se rotește fără ca să-și dea seama de lucrul acesta, noi însă, conștientizăm cine suntem, ce facem și ce rol avem în menținerea mișcării ei. Noi suntem moleculele cauciucului din care e formată anvelopa roții, cu ajutorul căreia se mișcă automobilul. În acest automobil se plimbă Dumnezeu. Îmi dau capul că acesta e Dumnezeu și printre altele, șofează foarte bine. E un șofer de TIR-uri. Noi îl ajutăm, punînd roata în mișcare, anvelopa căreia e formată din celulele sufletelor noastre, acestea fiind, mai întîi, segmente mortuare, apoi muguri ale vieții. Dumnezeu s-a oprit lîngă o fîntînă să-și potolească setea, iar noi, fiind în stare de repaus, ne fumăm nesățios țigările. Moartea este un izvor enorm de metamorfoze. Asta am înțeles-o treptat, cînd ne aflam în întuneric. Atunci eram celule lichide din fîntîna popasului. Eram apă limpede și pură. Eram moleculele de apă, ce pluteau în paharul de cristal, din care Domnul își potolea setea... ...Cercul acesta este mic de tot, dar și foarte mare. Și asta numai pentru că el e foarte șmecher. Dumnezeu se pișă într-o stropitoare de flori, iar eu mă rotesc în interiorul acestui cerc și mă opresc doar atunci, cînd automobilul acostează în fața universității. Intrat în holul blocului central, am descoperit o liniște ciudată și chiar destul de tulbură. Fenomenul transfigurării mele din mașină încă mai persista și faptul acesta mă făcu atît de sensibil, încît observai negrul și monstruosul suflet al portarului. Energia negativă, pe care o emana, mă lovi peste față ca o pălmuire muierească și pentru o clipă rămasei puțin năucit. Apoi încercînd să mă eliberez de acea neînsemnată plasă, privii ceasul mare, atîrnînd deasupra scărilor și observai că stă în loc, „tic-tac”-ul său însă, neîncetînd să-mi sfredelească urechile. Într-o măsură oarecare, chestia aceasta mă emoționă cumva pozitiv, iar pe de altă parte simțeam cum mă doboară cu furie, de aceea am sărit din loc ca de pe o pioneză. Printr-un gest frînt, dar și exagerat de sentimental am salutat portarul, apoi am urcat scările spre etajul patru. Încă de la primul an de studii am înțeles că, universitatea este, nu atît un izvor de cunoștință, cît o decepție sîcîitoare față de ele, unde sunt îngropate pe dată ce le-ai căpătat. De obicei se acceptă tot și toți sunt mulțumiți. Studenții nu fac decît să pună cîte o bancnotă de cincizeci de euro în carnetul de note, iar profesorii, la deschiderea acestora, să-și umfle buzunarele. Trăiesc cu toții într-o neființă a cugetelor sale și-și cultivă semințele pe moșiile subconștientului, unde totul are loc fără știrea lor. Adică, ei văd ce se întîmplă ca atare, dar nu știu că se petrece anume asta. Se face, ca și cum toți studenții ar fi dotați cu cîte o priamaia kishka, cunoștințele, la fel ca și alimentele, intrînd pe gură și eliminîndu-se prin orificiul anal. Nu le rămîne nici un procent din substanțele organice, pe care le oferă acestea, și în ciuda faptului, toți, dar absolut toți sunt grași. De fapt, e o aparență pur înșelătoare, mai de grabă – o deghizare a corpurilor sale, ascunse sub corpuri de vată și tifon. Așadar, edificiul acesta prin care, îți pare, treci smerit și ești cultivat, cizelat și purificat timp de patru ani de pîlniile de filtrare a disciplinelor, nu este altceva decît o stare sfîșietoare de acalmie, pe care o simți în timpul leșinului. În toți acești ani de studii, nu am fost decît un strigoi lipsit de conștiință, care a mușcat fără nici un sens, din rodul mărului paradiziac. Universitatea, mai ales cea fondată și susținută de stat, nu este altceva decît o casă de toleranță a statului, unde studenții bat metanii, sug țîțe, cinstesc pe Domnul, ling sexe, profanează învățătura. Într-o astfel de instituție se fac vrăji împotriva dascălilor și invers, se vorbește în dodii, sunt schilodiți idolii și dezvirginate simțurile. Profesorii se desprind de conștiințele lor nepătate și se regulează pe coridoare, prin unghere, pe catedrele aulelor, mai ales la orele de practică. Studenții, spre uimirea tuturor, par mai cumpătați, conștiincioși, dar asta numai pe o perioadă scurtă – în timpul pauzelor. La auzul clopoțelului de inițiere a orelor, se dezbracă ca stricații, băieți și fete, se năpustesc fiecare în aulele sale și toți în pielea goală se aliniază în fața ferestrelor, în fața SOARELUI, masturbîndu-se și plutind prin emanația caldă a simțurilor sale. E o gaură neagră și adîncă această universitate. Un crater clocotitor al vulcanului, în care fierb cunoștințele acumulate și mai ales, cele neacumulate. Vulcanul acesta nu este descoperit de savanți și nici nu este reprezentat pe harta geografică, fiindcă el activează și izbucnește pe o cîmpie din cadrul universității, necunoscută de cei din exterior și care se numește Cîmpia Rectoratului. Această cîmpie a universității e ca un Pompei din antichitate, dinaintea distrugerii sale de Vesuvio. Și cum se presupune că Vesuviul poate să mai izbucnească pe viitor, la fel și universitatea, implicată în orgia acumulării cunoștințelor și necunoștințelor, este amenințată de puroiul prelucrat cu minuțiozitate și clocotitor din furunculul rectoratului, ministerului de învățămînt etc. Într-un cuvînt, universitatea e o mică planetă, exclusă din Univers și populată de extraterestri bizari, care experimentează asupra ființelor umane. Într-un astfel de laborator natural, sau dacă vreți, alambic de distilare a rațiunii, am nimerit și eu. Am urcat scările dintr-o răsuflare și m-am oprit în dreptul ușii decanatului... Am uitat să menționez, mai degrabă, să explic un lucru foarte important: În timp ce ne aflam în automobil, eu și Costache, sîngele morții mi se urcase la cap destul de abundent. În această scurtă călătorie, din sat și pînă în pragul Universității, am simțit ce înseamnă să fii mort, fără să ți se fi tăiat răsuflarea, adică fără să fi simțit gustul morții. Această stare intermediară între viață și moarte, poate s-o numesc o „agonie impunătoare, care te depărtează de viață, dar și care nu-ți sugerează vreun gînd despre moarte”, e una ce ține de univers, de un spirit gonflabil, în care se acumulează tot ce se ignoră în timpul vieții conștiente pe pămînt. În această stare ești un colos de emoții, sentimente și idei. Totul dispare dinaintea ta, pînă la înfățișarea lui Dumnezeu, care umil și neajutorat, scheaună ca un cîine vagabond în jurul tău. Nu mă tem să scriu despre toate acestea, fiindcă în sentimentul meu, Dumnezeu cu toată împărăția, atotputernicia și evlavia Sa nu ocupă nici un procent. Vreau să spun, cît de grandios și voluminos îmi este gîndul despre Absolut, aici incluzîndu-se copilăria mea – ca o bășică de pește împuțit, moartea – ca o mătură de trotuare, viața – ca o ladă pentru gunoi și toate celelalte, ca un ocean clocotind în cazanul acestei stări de agonie. De altfel, eu și Dumnezeu suntem legați printr-o simbioză foarte strînsă, fără care n-ar exista nici un sens și care, dacă s-ar rupe, am nimeri ambii în temnițele sufletului celuilalt. Asta e o teroare de care se înspăimîntă și El, Cel Atotputernic, nemaivorbind de mine. Noi suntem prieteni pe viață, ca frații de cruce, în același timp și dușmani înrăiți, ca doi adversari puternici și demni unul pentru celălalt. Ne-am omorî unul pe altul cu prima ocazie, pînă la nimicire totală, respectiv salvîndu-ne din propriile noastre gheare. Această legătură, uneori contradictorie, dintre noi, persistă numai din motivul că dumnezeirea și măreția Sa nu ar exista în ochii mei fără mine, precum și nimicnicia mea față de el, nu ar exista fără atotputernicia Sa. El e cuvîntul spus la început, eu sunt cel rostit la încheiere; El spune, eu execut; eu rîd, El plînge; eu meditez, El radiază; El învie a treia zi, eu mă nasc cu trei zile înainte; eu spun „Pînă aici”, El – „Încă puțin”... și tot așa într-o infinită mizerie a binelui și a răului. Am bătut în ușă și am fost poftit să intru. Am intrat. Secretara stătea în fața calculatorului, părînd să lucreze. Dar de undeva din gol, dintr-o ambianță sonor sensibilă, necunoscută mie, auzeam avalanșa de sunete surde, specifice jocurilor electronice, de care era atașată, cum observasem în nenumărate rînduri, secretara decanatului nostru.  Bună ziua, am spus, primind ca răspuns o clătinare știrbă a capului ei țeapăn. În ce stadiu ați ajuns?  Poftim?! se indignă aceasta.  La ce stadiu sunteți în jocul d-stră? am repetat. Femeia a ezitat cu răspunsul, de parcă nici nu o întrebasem ceva. Era diavolesc de frumoasă și în ochii ei negri ca mantia morții, observam o neliniște, totodată și o nesfîrșită și nestăpînită dorință de a cunoaște inexistența, adică de a gusta din victoria ce ar fi obținut-o în jocul, de care nu se putea desprinde.  Nu e un joc! mi-a spus cu o voce stinsă.  Ce?  E realitatea!  Nu-mi vine să cred! D-stră sunteți secretara decanatului de ziaristică și-mi spuneți mie că jocul d-stră e realitatea?!  Îmi pare rău, îmi spuse cu o voce la vel de asfixiată. Nu jocul e ceea ce credeți d-stră, ci realitatea e ceea ce cred eu!  Ce-mi aud urechile! am exclamat.  Da, da... Realitatea e un joc și anume, un joc electronic, iar viitoarea d-stră meserie de ziarist, nu văd la ce v-ar folosi în acest divertisment! Am rămas mut și toate cuvintele pe care le știam și le-am înșirat vreodată pe foaie, acum erau spălate ca de o ploaie acidă. Secretara îmi spuse o prostie, iar eu rămasei perplex la auzul acelei stupidități, de parcă aceasta ar fi fost într-adevăr un adevăr. În mintea mea, conștientizam perfect că acea prostie nu era pur și simplu un adevăr, ci unul pe care nu-l cunoaște nimeni, ascuns și ferit de închipuirile oamenilor, astfel rămînînd o taină pe care toți tind s-o cunoască. Dar pe de altă parte, mă întrebam, cum poate prostia să fie un adevăr? Totul nu este decît o gogomănie de prost gust, o ridiculizare, o imposibilitate a faptului. E pur și simplu absurd! Iată și cuvîntul potrivit „E absurd să știi că adevărul e o prostie!” Acesta e adevărul pe care nu-l poți evita, ignora sau schimba, fiindcă probabilitatea faptului că adevărul e o prostie e la fel de mare precum probabilitatea altui fapt, din care reiese că totul, pur și simplu, e absurd. Concluzînd toate acestea, m-am rezemat de conturul luminii reliefate din ochii ei și am privit-o plăpînd. Apoi mi-am lăsat cu o deznădejde rușinoasă urechile gîdilate de turbionul sonor și plăcut al cuvintelor ei, ce mi le adresa cu o sfială nestăpînită și am privit-o mai atent în ochi, gîndindu-mă: Oare jocul în care este implicată ea, nu e o absurditate fără margini, iar realitatea pretinsă de mine – o prostie? Și care ar fi atunci adevărul? Nu știu. O întreb pe secretară.  Adevărul e că, tot ce gîndiți e, pur și simplu, absurd și asta nu e decît o prostie nejustificată! îmi răspunde secretara neluîndu-și ochii de la ecranul monitorului.  Oare? mă îndoiesc eu. Sunteți sigură?  Dacă vreți, adevărul se explică prin faptul că e absurd să vă concentrați și fărîmițați gîndurile asupra unei prostii!  Și-ncă ce mai știți?  Mai știu multe și anume că prostia provine din absurditate, absurdul se trage din adevăr, iar adevărul nu are nici un ascendent. E, pur și simplu, un punct de divergență în arborele genealogic al lumii!  Ce? am izbucnit. Mi se pare că delirați, domnișoară!  Mi se rupe, tinere!  D-stră vă expuneți mai multe păreri despre un lucru concret, iar asta dovedește sentimentul d-stră de îndoială în cele spuse. Ideile fixe și lucrurile concrete nu au decît o singură explicație și o singură înfățișare. M-ați decepționat rău domnișoară și mi se face greață cînd mă gîndesc că am irosit în zadar atîta timp de cugetare!  De fapt, ce-ați dorit d-stră?  Ah da, mi-am revenit. Am vrut să vă spun că astăzi sunteți cumva mai deosebit de frumoasă decît ieri și că aș vrea să discut cu domnul decan.  Asta mi-o spuneți în fiecare zi și în fiecare zi cereți să vorbiți cu domnul decan. Nu vă poate primi. E supraîncărcat!  E absurd domnișoară! Nu e posibil ca în fiecare zi domnul decan să fie supraocupat și să nu mă poată primi, timp de cîteva minute neînsemnate!  E absurd, dar adevărat!  Prostii!  Ei vedeți, tot la cuvintele mele ați ajuns! Starea aceasta de ironică umilință pe care o încercam, începea să-mi placă, totodată simțind cum îmi pleznesc nervii.  Domnișoară, ascultați! Domnul decan mi-a poruncit să mă înfățișez în fața domniei sale, încă de la începutul semestrului! Secretara zîmbi ironic.  Domnul decan dă ordine numai prin intermediul meu, de aceea trebuie să știți că eu nu sunt la curent cu toate cîte mi le spuneți! Plăcerea extatică din interiorul meu creștea cu fiecare cuvînt rostit de ea, la fel și adunătura nervilor din mine, atingînd momentul exploziei. Această stare de extaz, formată dintr-un amestec de emoții pozitive și negative, era atît de înfloritoare, încît eram gata să mă resemnez și să renunț. Tocmai voiam să fac stînga împrejur și să deschid ușa, cînd am auzit ieșindu-mi din gură următoarele cuvinte:  Cu tot respectul domnișoară, dar dacă nu-mi veți permite să întru la domnul decan, voi fi obligat să vă posed în toată legea! Secretara făcu lehamite din mînă.  Vorbesc serios domnișoară! Nu credeți că sunt cuvinte deșarte! Secretara schiță pe buze un zîmbet de neîncredere neînsemnată.  Așa deci? Credeți că nu sunt capabil să răspund pentru cuvintele mele? Credeți că sunt chiar atît de... În cabinetul secretarei se făcu întuneric. Vreau să spun, tocmai se deschise ușa de la cabinetul decanului, de unde întunericul se năpusti asupra ochilor mei ca o hienă. Auzii în surdină vocea decanului adresîndu-se mie:  Întrați, domnule Barbăneagră! Am vrut s-o privesc pe secretară, ca să-i deslușesc expresia feții înfrîntă de insistența-mi obraznică, dar brusca apariție a întunericului mi-o decupă din fața ochilor și o aruncă undeva în prostia sa, în adevărul său, în absurdul său... Am întrat, ușa închizîndu-se singură în urma mea, astfel inspirînd tot întunericul din biroul secretarei și expirîndu-l în biroul decanului. Era întuneric beznă și nu puteam desluși nici cel mai strălucitor obiect din încăpere. Pînă atunci nu fusesem niciodată în acest birou și iată că la finele studiilor mele, cînd în sfîrșit m-am decis să-i fac o vizită, uite ce decepție.  Mă iertați domnule decan, dar ce, nu aveți lumină electrică aici?  Avem, dar e mai bine să nu se aprindă!  Poftim?! am țipat. Dar geamurile?  Geamurile? Uită de ele! În biroul meu geamurile nu sunt decît imaginare și orice ochișor de lumină este astupat minuțios cu gumă de mestecat! M-am gîndit că-i lipsește o doagă.  Aveți un simț al umorului foarte fin și delicat! i-am spus. Mai des așa oameni pe la facultate! Deodată, mi se păru că reușii să deslușesc prin întuneric brusca schimbare a expresiei feții sale în una sobră. M-am simțit rușinat anticipat.  Vă rog să vă păstrați replicile pentru domnișoara secretară! Aici trebuie să fiți cît se poate de serios! La auzul acestei observații, sentimentul meu de jenă se evaporă imediat. Mi-am amintit că eu și cu Dumnezeu suntem prieteni atît de buni și așa mai departe, încît cuvintele decanului urmau să-mi ocolească urechile în modul cel mai obișnuit. Și părea că decanul într-adevăr îmi vorbește despre ceva anume, dar eu, fiind învăluit de acel întuneric senzual, mă gîndeam la secretara de după ușă. E drăcoasă femeia asta și încă e chinuitor de frumoasă! Ar trebui s-o invit la o cafea, de îndată ce mă eliberez din ghearele veninoase ale decanului. După ce va reveni la locul de muncă, infiltrîndu-se în jocul ei personal, voi merge la florăria de peste drum și voi cumpăra un trandafir alb. Voi întra apoi în toaletă, îmi voi tăia o vînă de la mîna stîngă și voi lăsa sîngele să picure peste petalele imaculate ale trandafirului, pentru a o convinge că dragostea nu e o prostie absurdă sau un adevăr neîntemeiat. Dimpotrivă, să-i demonstrez că tot ce e din dragoste, e mai întîi din sînge și respectiv, făcut cu sînge. Se spune că acest sentiment, dragostea, nu se poate pipăi, vedea, mirosi etc. și nu are o formă reală cu contururi și conținut, ceea ce de fapt, e o tîmpenie înșelătoare. Deci, vreau să spun că, voi dărui roza dureros de roșie secretarei și-i voi sugera că dragostea este ca atare lichidă, de o culoare aproape vișinie și miroase a veșnicie. Atunci cînd o încerci, ea îți inspiră disperatul sentiment de sete și beai, beai din ea, chiar dacă e puțin sărată la gust și pișcă de limbă. Apoi, o voi zări printre razele ochilor mei, cum se topește de căldura respirației, cuvintelor și sîngelui meu și astfel, dezbrăcîndu-se încet de haine, mișcînd grațios coapsele și fundul, mă va vrăji ca pe o gînganie, ca pe o albinuță naivă, ademenită de sexul desfăcut al florii.  Domnule Barbăneagră, fiți atent la ce vă spun și băgați de seamă că, cu o astfel de atîrnare, n-o să vă luați diploma!  Ce?! am sărit de pe scaun ca de pe jăratec. Cine sunteți d-stră, de-mi vorbiți pe un astfel de ton? am urlat disperat, încît și întunericul parcă se diferenție un pic. Mi-am vîrît repede mîna în buzunar după brichetă și scoțînd-o, printr-o mișcare simplă a degetului mare, o aprinsei, întinzînd flacăra către masa de birou, după care, presupuneam, se ascundea mizerabilul.  Nu... Nu... Încetează! Stinge lumina!... Chiar acum stinge lumina!... Auzi stîrpituro, stinge nenorocita aia de brichetă! Stinge lumina, am spus... Nu înțelegeam de ce se agită decanul atît de tare doar la simpla apariție a unui firicel de lumină, ce abia dacă era în stare să dizolve întunericul. Îmi părea cu totul absurdă această situație, iar cuvîntul „absurd” începea să mă irite din belșug. Și totuși, era ceva necurat aici. Cît nu stăruiam să-mi apropii mîna cu bricheta arzîndă spre biroul decanului, tot nu puteam desluși hăul, care nu înceta nici pentru o clipă să zbiere la mine și să-mi ordone să înăbuș licărul.  Dacă nu stingi lumina, te exmatriculez ca pe o mortăciune! urla în gura mare decanul, sperînd să nimicească flacăra brichetei cu tonul ridicat al vocii sale. Răbdarea îmi crăpase iar nervii îmi plezniseră, de aceea mă întoarsei și întinsei bricheta pe care o simțeam destul de fierbinte în mînă, spre întrerupătorul luminii electrice. Printr-un „pic” familiar aprinsei lumina și ce-mi văzură ochii? – Nimic. Adică, în încăpere nu era nimeni. M-am uitat pe sub masă, prin dulap, peste tot, dar în zadar. Mă îmbolnăvisem. Am început să urlu, crispîndu-mă pînă la împietrirea splinei, ca un mic copil alintat, ce zbiară, frecîndu-și ochii înainte de culcare, dar simțind ușa deschizîndu-se, am încetat. Era secretara și la apariția ei, m-am simțit rușinat pînă în adîncuri.  Acum v-ați dat seama că realitatea d-stră e un joc, iar mai cu seamă, un joc electronic?  Poftim?!  Vreau să spun că, e absurd să vă dedicați prostiei! Ați fost tras pe sfoară ca ultimul nenorocit și ăsta, din păcate, e adevărul! Mi se făcu rușine pînă la vomitare și pentru a mă abține, într-o clipită ștersei putina ca un laș, de altfel, ocolind privirea ascuțită a elegantei domnișoare, ce mă apăsa implorator în spate. Trecui de-a lungul coridorului cu viteza luminii și oprindu-mă în capul scărilor, vomitai monstruos peste balustradă. „Ce dracu am căutat la decan? Dacă avea nevoie de mine, putea să mă găsească și singur!” Acum toate aceste răvășiri cumplite erau fără rost. Auzisem un țocăit de tocuri pe coridor și am luat-o mai departe, coborînd scările în cîțiva pași. Era secretara și voiam să-i evit privirile și dragostea din toate punctele de vedere posibile. Nu-i datoram nici o explicație și nici nu-i cerem vreo una. Ce mai voia de la mine, cînd totul îmi era clar? Trebuia să mă lase în pace; era pentru binele ei și poate pentru dragostea noastră. Fiindcă, dacă între noi și exista ceva, atunci sentimentul acesta trebuia să rămînă mut, neatins și absent la toate fenomenele din jur, care nu ne priveau, dar în care eram implicați cu toată ființa. Coborînd scările, mă îndreptai către ospătărie, pentru a lua un păhar de apă minerală. Sala era aproape pustie și pentru a evita binețele cu cei cîțiva prezenți, mă gîndii să merg direct la tejghea. Dar n-a fost chip să-mi satisfac dorința, fiindcă decanul care sta la o masă cu șeful catedrei noastre, mă observă și mă chemă printr-un gest al mîinii. Eram exasperat ca un butoi cu praf în mijlocul unui incendiu, dar nu puteam să-l evit. De data aceasta îl vedeam cît se poate de real, stînd la masă și bînd ceai cu șeful catedrei. M-am apropiat cu pași nesiguri, am tras un scaun de alături și cu un aer de cine știe ce persoană de vază, mă așezai la masa lor.  Vă ascult...  D-stră știți că sunteți pe cale de aluneca din universitate?  Ce?  Teza dumitale de trecere la examenele de stat, v-a oferit acest noroc.  Și asta ce mai înseamnă? Mi-am ales o temă ca toți ceilalți și la fel ca ei, am dezvoltat-o, expunîndu-mi părerile!  Ați fi putut să vă alegeți o altă temă.  Dar „Traficul de Ființe Umane” e una dintre cele mai importante probleme din țară!  Cu toate acestea, nu trebuia să faceți haz pe seama puterii de stat!  Dacă puterea de stat împreună cu capul ei dorm, asta nu e vina mea!  Tinere, nu vă permit! Obrăznicia dumitale întrece orice limită! Sunt un adept al sistemului comunist și nu permit profanarea sa în prezența mea!  Așa deci?  Calmați-vă tinere, sunteți într-un local cultural! Printre altele, vreau să vă spun că totuși aveți o șansă de a fi admis la examenele de stat!  Poftim? am întrebat involuntar. Chestia aceasta mă surprinse, dar eram dispus să ascult mai departe și să încerc cumva să mă abțin. N-avea să mai dureze atît de mult.  E o chestie care necesită multă discuție și chibzuință. Treceți după masă pe la decanat și vom analiza problema! Decanul îmi vorbise foarte entuziasmat, gesticulînd și privind într-una prin părți, de parcă se temea de toate cîte le spuse. Cuvintele și învinuirile sale mă rodeau în creier și îmi stîrniseră o senzație scîrboasă, ca o duhoare viscerală, de aceea m-am ridicat și fără să spun nimic am făcut stînga împrejur părăsind sala. Ieșind în holul clădirii, o zării pe secretara decanatului așezată pe una din treptele scării, care plîngea cu fața în palme. M-am prefăcut a nu o vedea și am ieșit afară. Cum nu făceam ore în acea ultimă perioadă de studii și cum nu aveam nici un chef să merg la bibliotecă, hotărîi să întru în cafeneaua de peste drum, numită de studenți „Coliba înțelepciunii”. Am luat o sticlă de bere și m-am așezat la o masă din colțul terasei. Inima îmi zvîcnea ca bilele la tombolă, iar berea îmi curgea în gură ca părul femeii în oceanul albicios al spatelui ei. M-am simțit deodată liniștit și la golirea sticlei, comandai încă una. De data aceasta savuram gustul lichidului blond într-o stare mai calmă și fumul țigării inspirat între acele înghițituri alintate, mă alungă într-o îngîndurare insesizabilă. Mă gîndeam la momentul delirant și himeric, pe care-l trăisem în biroul secretarei, apoi în cel al decanului. Discuția stupidă cu secretara mai era justificată cumva, dar înșelătoarea aparență în cabinetul decanului mă zgudui puțin de niște fiori prea ascuțiți și tăioși, ce-mi leză interiorul. Apoi neașteptata, nedorita și reala întîlnire cu decanul în ospătărie! Asta ce-o mai fi însemnînd? Faptul că prea m-am distrat pe seama comuniștilor, mi-l explic într-un fel oarecare, fiindcă la urma urmei, aveam motive serioase, dar ceea ce se întîmplase mai înainte? Erau toate acestea vreun semn, care avea ceva să-mi spună, ori să-mi facă vreo aluzie la ceva anume? În sfîrșit, am renunțat la măcinarea prin gîndire a acestui subiect, fiindcă aveam să înțeleg totul în după amiaza ce urma să vină. Mi-am amintit apoi de badea Vasile și doamna Elvira, ceea ce-mi înfiripă brusc niște senzații plăcute și lascive. Îmi imaginam cum unchiul meu i-o trage nurorii sale în toate posturile și în toate ungherele casei. O și auzeam pe ea cum geme tușind, ca o mîță ce s-a înecat cu un moț de păr de pe propria-i blană, iar pe el – ca un robinet de argint, ce-i ejaculează pe față în nenumărate rînduri... Mi-am revenit ținîndu-mă cu mîna de membrul erect și cu un bărbat așezat la masă, în fața mea.  Bună ziua! Eu sunt Dumnezeu! îmi zîmbi patetic insul și-mi întinse prietenește mîna.  Nu e nevoie să te prezinți! Se vede de la o poștă cine ești! Era Robertino. I-am povestit micile și ciudatele întîmplări, pe care le trăisem în prima jumătate a acelei zile, apoi despre ceea ce urma să trăiesc după masă, în biroul decanului. Eram oarecum emoționat și o puzderie de nervi mă țineau ca pe ace, el însă fiind tot mai calm și mai indiferent pe măsură ce eu îmi aruncam cuvintele în aer. Uneori, chiar trebuia să-l zgîlțîi puțin de gulerul cămașei, ca să-l readuc la viață și să-i povestesc totul de la început, dar el se rușina puțin, apoi dormita mai departe. I-am comandat un păhărel de coniac și o lămîie întreagă. L-am impus să-l dea peste cap și să muște o gură de lămîie, cu speranța că acidul citric și alcoolul îi va descompune frămîntările, dar totul era zadarnic. Deșertă păhărelul într-o clipită, iar de lămîie nici nu se atinse. Plutea în continuare în propria-i răvășire.  Ascultă, dacă nu te interesează să mă asculți, spune-mi-o! Nu e nevoie să taci, iar eu să-mi storc gîtul și să-mi risipesc vocea de dragul nu știu cui! Începea să mă enerveze. Îl dădeam sfîrle în nas cu duiumul, îl trăgeam de păr, îl pălmuiam nervos, doar toate erau fără nici un efect. M-am gîndit că Dumnezeul meu s-a îndrăcit de tot și eram gata să-i ard una peste față, dar în acel moment, zării printre mese mersul legănat și parcă șchiopătat al secretarei. Nu, ea nu era atît de schilodă, dar starea ei sufletească o arăta astfel. S-a apropiat de masa noastră și mi-a zîmbit obosită, apoi s-a așezat. Robertino, care-l credeam absent la toate în jur, o observă și ca să nu ne stingherească, se ridică respectuos și ne părăsi, nu înainte de a săruta mîna domnișoarei.  Ei, am zis, ce se mai aude pe la decanat? Nu-mi răspundea. Mă privea ca o dementă și zîmbea neîncetat, chiar dacă trăsăturile feții îi trădau oboseala. Am întrebat-o dacă servește ceva și poate vrea să-i citesc vreo poezie, sau să mergem în altă parte... Nimic. Doar zîmbetul ei sfîșietor de diavolesc încerca să mă vrăjească parcă, și chiar reuși, fiindcă la un moment dat, am simțit că mă apuc amețelile. Ca prin ceață am zărit mîna ei cu un șip în palmă, îndreptîndu-se spre ochii mei aproape opaci și un jet de substanțe chimice, care mi-i închise de tot. Se întîmplase, de parcă bunică-mea era vie și eu cu domnișoara Secretară ne aflam în casa ei de la țară. Ea stătea întinsă pe pat, fără nici o răsuflare și trupul îi era acoperit cu o pînză fină și aproape imperceptibilă. Te dureau ochii s-o privești, atît de moartă era, dar și frumoasă. Eu priveam televizorul, iar bunică-mea se afla la bucătărie, pregătind ceva de mîncare și din cînd în cînd, nu uita să-mi reproșeze că sunt foarte neglijent de starea fetei. Dar ce puteam face, dacă ea era atît de înstrăinată, de parcă nici nu ne mai iubisem vreodată! Și-apoi, faptul că priveam televizorul, nu era ceva ieșit din comun; ea nici măcar nu știa ce anume privesc, de aceea și mă certa ca pe un ștrengar încăpățînat. La televizor însă, se rula un film regizat de Domnul. N-o să spun prea multe despre această operă a Sa, fiindcă nu-mi mai amintesc detaliile, – doar că pe ecran se putea vedea aceeași odaie în care mă aflam eu și iubita-mi întinsă pe pat. Ea continua să zacă la fel de rigidă și nepăsătoare, iar eu tocmai mergeam să deschid ușa, fiindcă auzisem cîinele lătrînd. Cînd am ieșit în prag, am văzut la poartă un bărbat, care nu era din satul nostru, dar care îmi era foarte cunoscut. L-am poftit să între în ogradă. Cînd se apropiase de prag, mi-am dat seama că acest „om” e Acela pe care îl aștept de foarte mult timp. Era Domnul nostru Isus Hristos și l-am invitat în casă, arătîndu-i spre patul, în care zăcea Secretara.  Cine a venit măi Gheorghe? mă întrebă bunica de la bucătărie.  Stai liniștită bunico, e un prieten! E fratele meu!  Care dintre ei, Mihai ori Ștefan? (Se vede că în vis aveam doi frați mai mici: unu - Mihai și altul - Ștefan)  Nu e nici Mihai și nici Ștefan! E fratele meu mai mare, bunico!  Ce vorbești, tontule, că ai doar doi frați mai mici!  Vezi că am și unul mai mare! i-am strigat dement și parcă mîndru de faptul că mai un frate.  Hai măi Gheorghe, chiar că nu știi ce vorbești... După ce o terminai cu bunica, îmi îndreptai atenția asupra celor din odaie și rămasei puțin uimit. Hristos sta și el lungit pe pat alături de frumusețea ceea aspră, cu privirea în pod, cu mîinele pe piept și bombănea ceva sub nas. La început, crezusem că recită vreo rugăciune, că e un ritual anume, pe urmă însă, rămasei și mai stupefiat cînd îl văzui ridicîndu-se în capul oaselor și vorbindu-mi:  Auzi George, de ce nu mai treci pe la editură? Pot să te bucur, ai un material destul de bun și mai ales, foarte impunător... Dacă administrația va aproba, atunci te vei putea bucura de o a doua carte! îmi zise el fericit într-un fel. Mă apropiasem de el ca să înțeleg ce se întîmplă de fapt, și cînd l-am privit mai atent, cînd i-am zărit fața ca atare, mi-am dat seama că bărbatul de lîngă domnișoara Secretară nu mai era domnul Isus, ci domnul Galaicu-Păun. Era și firesc să-l confund cu Fiul umanității: avea păr lung, purta barbă și mustăți, întocmai ca și El.  Dar domnule Galaicu, ce-i cu asta... V-aș ruga să coborîți din pat! De ce v-ați culcat alături de ea! Oare nu vedeți cît e de moartă? m-am revoltat.  Lasă George, nu te mai agita! Þi se va edita a doua carte, s-ar cuveni să te bucuri!  Da, dar mai întîi de toate, v-aș pofti să coborîți din pat! Prezența d-stră alături de ea o poate împiedica să plece! Coborîți mai iute, am zis! Ce dracu! Vacarmul nestăpînirii și revoltei mele umplură casa. Simțeam că mă dor oasele și nu mai puteam răbda ca acest Isus – Păun să-mi ruineze totul. Moartea ei era opera vieții mele și numai astfel aveam șansa să mă trezesc. Îl priveam apăsat și-i vedeam fața păroasă, dar și nerușinată, ca o cîrtiță ce mă scormonea pe sub pămînturile sufletului. Aș fi vrut să-l snopesc în bătăi, ca să-l învăț minte, dar prezența bunicii mele nu-mi permitea s-o fac. Atunci de ce el își permitea această impertinență? Oare nu e un om cult și de treabă, acest literat? Bunică-mea dădu buzna în odaie și primul lucru care-l făcu – se apropie de televizor și-l deconectă. Apoi se întoarse inundată de o criză de nervi către mine:  Þi-ajunge măi, cu televizorul acesta și nu mai urla atîta, că-ți rup capul! Îți dai seama că urletele tale ar putea s-o trezească din somn? Ai uitat că e moartă? De ce faci atîta larmă?  Lasă bunico! Mai bine să-ți fac cunoștință cu domnul... Bunica îl zări și rămase înlemnită. Pentru un moment, mi se păru că ea nu e bunica mea și că de fapt, nici nu pare să fie un om. Îmi venea să mă apropii de ea și să-i pleznesc cîteva palme peste față, fiindcă mă iritase destul. Și-apoi mai era și tărăboiul ăla cu Secretara și cu celălalt! Îmi venea să ies afară și să dau foc casei. Și ce dacă înăuntru se afla Fiul Dumnezeirii! Puțin îmi păsa! Aveam altele mai importante pe cap. Bunica căzu deodată în genunchi și făcu o metanie:  Doamne! Tu în casa noastră? În casa unor păcătoși? Doamne Hristoase, cu ce-am meritat prezența Ta în păcătoasa noastră casă? Iartă-ne pe noi, ticăloșii și nevrednicii... se văită ea, făcîndu-și cruce într-una.  Dar bunico, ce-i cu tine? Uite, acesta e domnul Galaicu de la Chișinău! încercam să o conving de ceea ce nu eram nici eu sigur.  Doamne Isuse, iartă-ne pe noi, cei fără de credință și miluiește-ne, precum în cer așa și pe pămînt!... Tu, Cel Atotputernic, le-ai îndurat pe toate și acum te-ai încumetat să întri în casa unor păcătoși... Doamne, iartă-ne nouă păcatele noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri... Bunica începea să mă exaspereze și mai tare. Îmi venea s-o dau afară, din propria ei casă, cu un șut în fund. Măcar atîta bucurie aveam să am.  Bunico, eu înțeleg că-l simpatizezi mult pe domnul Galaicu și sunt de-acord că d-lui e un om cumsecade, dar nu cred că e cazul să-l mai idolatrizezi atîta! Ea nu mă auzea de loc. Se afla într-un extaz atît de puternic, încît nu mai putu să se abțină și lăsă urina să i se prelingă pe picioare. Un mic lăcșor izvora sub ea și un miros, ca de citrice stricate, se răspîndi prin cameră. Ce-mi mai rămînea de făcut, decît s-o iau de-o aripă și s-o scot afară. Răcnea ca o desperată și cerea să-i dau icoana. I-am dat un fund pentru mămăligă, fiindcă nu aveam de gînd să mă cațăr pe pereți și să culeg icoana din ungher. I-am spus să tacă, altfel nu știu ce fac cu ea. M-am întors înapoi în odaie, cu sufletul la gură, către cei doi, dar ceva se schimbase din nou. Domnul Galaicu nu mai era același, doar femeia de lîngă el părea că mai trezește vreo speranță în împlinirea visului meu. Alături de ea, era Isus, numai că arăta cu totul altfel, decît atunci cînd l-am poftit în casă. Uitasem că bunica deconectase televizorul și filmul pe care îl priveam, se întrerupse, în felul acesta, lucrurile din odaie căpătîndu-și înfățișarea sus numită. Fiul lui Dumnezeu, tuns scurt, fără barbă și mustăți – întocmai ca un popă catolic, sta întins în continuare alături de Ea, cu mîinele pe piept, cu privirea în pod și spunea ceva. Aveam impresia că își eliberează cuvintele din gură la întîmplare, fără nici o noimă – cuvinte născocite probabil de el, fiindcă nu mai auzisem niciodată astfel de stupidități și apoi urmă o tăcere scurtă. Își drese glasul și continuă, dar de data aceasta clar și răspicat: „Am murit pentru mîntuirea tuturor oamenilor, acum trebuie să mor și pentru mîntuirea ei, ca să se îndeplinească totul pînă la ultimul cuvînt!” Și Domnul se năpustea asupra ei, mușcînd-o de gît și sugîndu-i tot sîngele, apoi închidea ochii și nu mai vorbea. Murea jubilînd, poate cine știe a cîta oară, alături de noua sa victimă, după care în odaie se făcea lumină și totul dispărea în luciditatea acelei stări. Încăperea își schimbă interiorul și o vedeam alta. Mă aflam deja la Chișinău, în biroul decanului... Nu-mi amintesc nici în ruptul capului cum de ajunsesem acolo! M-am trezit din cauza unei bubuituri a sistemului nervos. Urmărit dintr-o parte, din exterior, visul meu nu durase nici două minute, pe cînd înlăuntrul meu – ca fiind un personaj înrădăcinat cu putere în pămînturile sale – conștientizez că totul a decurs în mai bine de cîteva ore. De fiecare dată, cînd mă scufund în această stare onirică, e la fel ca și atunci cînd te scufunzi în apă și stai acolo atîta timp, cît te țin plămînii. În astfel de momente, imaginația și conștientul o iau razna, infiltrîndu-se unul în altul. Te transformi într-o stîncă subacvatică și simți pulsul algelor pe pielea-ți unsuroasă, apoi un val plăcut de căldură, venit de undeva din adîncuri, ca și atunci cînd ejaculezi în somn. În interiorul corpului tău pietrificat, e ceva nespecific pietrei. Se întîmplă ceva indicibil acolo și anume, izvorăște un fel de lumină obscură ce domnește asupra fenomenelor sufletești: copacii sunt ca monștrii, iar marea – ca un scuipat de flegmă. În acele adîncuri superbe ia naștere delirul, pe care ne grăbim să-l evităm în realitate. Și paradoxul e că, viața e împlinită numai atunci cînd stăpînești cu adevărat această stare hipnotică. Reușind să delirezi din plin în cele mai sensibile și reale momente ale vieții, îți croiești o cărărușă spre infinit, care ocolește sfîrșitul. Devii o forță de gravitate a propriului tău suflet și te miști, la dorință, în orice direcție, după fiecare curent de aer. Delirul, această esență a visului, e partea cea mai cărnoasă a vieții, din care trebuie să muști canibalic cît poți de mult, fiindcă realitatea nu e altceva decît o adunătură și o învălmășeală de religii. Aici, chiar și Dumnezeu dacă își vîră nasul, se zăpăcește pe loc și trebuie să-l aștepți cîteva zile că să-și vină în fire. Capriciul timpului este satisfăcut cu însăși gîndirea noastră întunecată despre noțiunile Universului. Deșteptarea din vis se identifică cu momentul ieșirii din apă, unde ai stat acele cîteva minute și ți-ai ținut respirația cu amîndouă mîinele. Te trezești și inspiri aerul din atmosferă cu o forță ascunsă undeva în abisurile viselor tale și ai nevoie de cîteva clipe de răgaz, ca să-ți dai seama unde a fost vis și unde e realitate. Mie, cînd mi s-au oferit acele cîteva clipe de dezmeticire, nu mi-au fost de nici un folos. Realitatea și visul aveau aceeași formă, conținînd aceleași substanțe și radiind aceeași lumină. Nu eram în stare să fac nici o deosebire între aceste două stări, căci trezindu-mă dintr-un vis, nimerii în altul. Cel puțin, așa mi se păru, fiindcă ambianța în care mă aflam după deșteptare, nu puteam s-o asemăn nicidecum cu realitatea. Și-apoi, nici nu aveam senzația realității, cu care poți pipăi obiectele, mirosi florile și dărîma zidurile. Într-un cuvînt, realitatea pe care am ignorat-o toată viața, acum se lepădase de mine și părea că n-o să mă mai viziteze decît în vis. M-am trezit, fiind sfîșiat imediat de un întuneric țipător, ce-mi zgudui timpanele urechilor. Era același întuneric din biroul decanului, căci de fapt, acolo și mă aflam. Percepeam încăperea ca pe o celulă neagră a Universului, zdrobită de teribilul pămîntesc. O criză de răspunsuri la propriile mele întrebări mă aduseseră acolo și iată că acum regretam faptul încăpățînării eului meu de a străbate Absolutul. Dar poate că asta nu era decît una din numeroasele bariere, ce trebuie să le treci neobservat, pentru a te adînci în acele ținuturi necunoscute? Cum n-ar fi, trebuia să mă descurc cu orice preț, fiindcă nu mai aveam cale de întoarcere. Treptat, una cîte una, au început să se aprindă rînduri întregi de lumînări, aranjate într-un mod delicat prin încăpere, ca la desfășurarea unui ritual. Faptul acesta nu mă liniști nici măcar pentru o secundă, fiindcă în bulboana gîndirii mele, întunericul continua să persiste. În schimb în odaie, obiectele își căpătară contururile din gros. Primul obiect, pe care îl deslușisem, fu portretul președintelui țării, atîrnat pe peretele din spatele mesei. Apoi însăși masa de birou, dulapul, fereastra bătută în scînduri și o canapea din pielea, pe care eram lungit eu. Cel mai tare mă indignă și mă sperie faptul că, eram în pielea goală. Într-o clipită fui înjunghiat în inimă de un fior de groază. Nu mai eram în stare să mă gîndesc la ceva anume, în schimb eram sigur că senzația, pe care credeam c-o aveam în vis, o aveam de fapt în realitatea din vis. Sentimentul delirului se surpase în sine însăși, fiind înlocuit cu cel de monstruoasă frică a realității. Iluzia șchioapă de a cunoaște Necunoscutul se schilodă și mai tare, astfel chircindu-se și devenind un absolut și total NIMIC. În birou apăru secretara cu o tavă în mînă și cu cîteva cești pe ea. Trecu, zgîlțîindu-și fesele pe lîngă mine și puse tava pe masă. O priveam înspăimîntat și deodată mi-o amintii în visul meu de adineaori, unde era moartă. Acum era cît se poate de vie și plus la toate, o mai găseam și dornică de o partidă furtunoasă de sex – asta la femei se simte imediat. Ca lovit de trăsnet, mi-am dat seama că sunt absolut gol și m-am grăbit să-mi acopăr averea cu amîndouă mîinele. Ea mă privi ca prin ceafă, pătrunzîndu-și creierul cu privirea sa ascuțită și-mi întinse o ceașcă cu cafea. Am șovăit. Nu îndrăzneam să-mi iau mîinele de la sexul gol și parcă abandonat în mijlocul unui hău, ca să iau ceașca din mîna ei.  Poftiți, stimate domn! Cafeaua o să vă facă bine! Mi-am întrecut sentimentul de jenă și luai ceașca din mîinele ei cu un gest aproape sălbatec, după care sorbii o înghițitură.  Nu aveți puțin zahăr?  V-am pus zahăr, trebuie doar să mestecați!  A-a-a... am zis rușinat, după care am golit ceașca din cîteva sorbituri. O găseam cu totul altă femeie. Era complect diferită de cea pe care o întîlnisem dimineața în fața calculatorului, de cea cu care am stat la terasă și mai cu seamă, de cea pe care o văzusem în vis. Dimineață era absentă la tot ce se petrecea împrejur, în vis era țeapănă și de o frumusețe, pe care numai moartea ți-o dăruiește în semn de recunoștință, iar acum – o dulce cuconiță, care vrea să fie numaidecît futută. Cu toate acestea, în toate trei cazuri era una și aceeași femeie: nici nu încape îndoială.  Visul d-stră a fost foarte frumos, n-ai ce spune, dar prea trist. N-o să mai accept niciodată să fiu visată astfel! mi-a spus dezamăgită. Eram într-atît de stupefiat, încît nici nu simțeam că țin o ceașcă deșartă în mînă. Ceea ce îmi spuse, mă uimi pînă la nebunie și gura mea nu mai putu să spună nici un cuvînt.  Dar mi-a plăcut, vă asigur! Mai ales transfigurarea lui Isus Hristos în prietenul d-stră de la editură și invers! Era atît de frumoasă, încît mă temeam că goliciunea trupului meu i-ar fi putut strivi frumusețea. Mă privea ca o desfrînată, ca o primadonă curvă, care tocmai își dezlipise stînjenită buzele, pentru a-i înfiripa cel dintîi și neuitat sărut. Văzînd-o că-și lasă bluzița fină, ca de pasăre, mi se făcu atît de frică, încît întrai în colțul canapelei.  Un vis ca acesta îl poate visa doar un om ales ca d-stră!  Poftim?! am țipat speriat, ghemuindu-mă și mai tare în carnea canapelei.  Numai d-stră puteți visa atît de artistic și numai d-stră aveți dreptul să mă visați pe mine, iar faptul acesta, trebuie să știți, mă excită al naibii de mult! îmi spuse, năpustindu-se asupra mea. Credeam că mă făcusem una cu pielea neagră a canapelei și nu mai exist ca atare în încăpere, dar ea mă găsise cu ușurință. Îmi desfăcu iute picioarele și începu să-mi sugă sexul dureros de erect, încît îl și simțeam cum explodează în milioane de celule în gura ei. Imediat ce începu să mă înghită, ușa se deschise și în birou întră decanul cu un bici în mînă.  Și asta ce mai înseamnă?! urlă acesta bestial de înfiorător. Secretara sări într-o parte, parcă frigîndu-se de tonul vocii îngrozitoare și tremura ca o vargă pe suprafața apei. Se ghemuise într-un ungher și țîțele-i lăsate se uscară brusc după o excitație teribilă. Avea pungi sub ochi și era foarte speriată. Voiam s-o ajut, dar eram într-atît de gol, încît nu puteam urni nici un pai din loc. Mi se făcu silă de situație și imediat receptai privirea riguroasă a decanului, împroșcată din niște ochi injectați și tulburi. Aveam sfîșietoarea senzație, că el era diavolul și faptul acesta, într-o măsură oarecare, mă sperie și pe mine. În urma sa mai intră cineva și n-am putut să-l recunosc dintr-o dată, pe urmă însă, după ce se apucă de treabă, îmi lăsă o rană în creier, încît eram silit cu o armată întreagă să-l țin minte. Era președintele țării și imediat ce el intră, fui șfichiuit nemilos peste față. Fiind atacat pe neașteptate, m-am întors repede pe burtă, ascunzîndu-mi fața în pielea canapelei și cu palmele acoperindu-mi obrajii. Un rînd întreg de biciuiri au mai urmat după asta, dar durerea mea nici nu se putea compara cu ceea ce urma să contemplu. Secretara era de-a dreptul îngrozită și toate cîte aveau să urmeze o afundară într-un leșin. M-am ridicat brusc de pe canapea, l-am izbit pe decan într-un perete și m-am aruncat asupra ei. O iubeam înfiorător de mult în momentul acela și nu-mi păsa de nimic, chiar și de urma să mor. Simții o bucată de metal perforîndu-mi ceafa. Era președintele, care-mi puse revolverul în cap și-mi vorbi pe un ton destul de ostil.  Tovarășe, treceți la locul dumitale și vedeți-vă de treabă! Mă isprăvesc eu cu ea! Acesta transmise revolverul decanului, care mă împinse spre pat, ținîndu-mă tot timpul sub țintă. M-am ridicat din nou și încercînd să mă năpustesc asupra criminalilor, fui lovit cu dosul armei în cap. Sîngele mi se închegase în vene, iar o parte din el mi se urcase la cap. Eram ca paralizat și starea aceasta mă desprinse aproape total de realitate. Vedeam încăperea, pe nemernicul decan și pe canibalul președinte, ce o luă pe secretară în brațe și o întinse pe masa de birou, dar nu puteam mișca nici un deget. Eram cu totul atrofiat și nu-mi rămînea decît să urmăresc cu nerușinare continuarea crimei.  Aveți grijă tovarășe decan, ca studentul d-stră să nu mă deranjeze!  Nici o grijă! Faceți-vă treaba și arătații acestui imbecil ce înseamnă comunismul ca atare! Decanul mă scuipă între ochi.  Uite nemernicule, privește și bagă în cap ce e aia comunism! Să nu-ți închipui cumva că ceea ce ai scris în teza dumitale e adevărul scos la suprafață! Privește atent ce va urma și reține: acesta e adevărul! îmi urlă decanul în față, scuipîndu-mi încă o dată între ochi cu o horcăială tocmai din fundul gîtlejului. Președintele își scoase sacoul și cămașa, iar cravata de care, la fel se eliberă, o ticsi toată în gura secretarei. Își trecu buzele băloase pe pieptul ei, oprindu-se cîte puțin la fiecare gurgui, apoi de-a lungul gîtului se ridică spre gură. Îi îmbălă de cîteva ori fiecare buză și se simți într-un extaz terifiant. Asta se putea observa liber dintr-o parte și decanul care-i vorbi de la spatele meu, aveau să-mi confirme spusele.  Domnule președinte, n-o mai sărutați pe gură, e spurcată! Mizerabilul ăsta i-a dat muie!  Ah da, făcu președintele în extaz, asta chiar îmi face plăcere! Și se apucă din nou să-i lingă corpul, de la brîu și pînă la gură. O dezbrăcă apoi de fustă, printr-o sfîșiere a acesteia și fornăi puternic ca un cal. Pe scaun stătea geanta sa, de care se apropiase și-o deschise. Niște obiecte metalice, strălucitoare îmi încordă atenția. Erau ceva de genul unor instrumente chirurgicale. A scos foarfecele și a revenit la masa de birou. Nu știam ce vrea să-i facă, dar intuiam o schingiuire în toată legea și îmi rupeam plămînii, forțîndu-mă să mă ridic de pe canapea și să-mi salvez iubita. Totul era în zadar. Nu-mi simțeam de loc trupul. În spatele meu, decanul rînjea batjocoritor spre mine și îmi pierdeam sufletul, doar apucîndu-i privirea animalică. Îmi forțam cu lacrimi în ochi mîna, ca să-l pot apuca de barbă și s-o termin cu el, însă rînjitul său era mai puternic. Eram total disperat și inima-mi zvîcnea doar atunci cînd mă gîndeam că n-o mai am. Secretara era foarte frumoasă, iar președintele își făcea treaba înflăcărat și cu multă migală, astfel să-i reușească opera. Îi tăie chiloții cu foarfecele, apoi îi tunse chiar și părul pubian. Se excita treptat și repede. Sîngele îl păliră în obraji și ochii îi străluceau nesățioși. Spuse deodată că el este zeul dragostei. Îmi venea să-i rup mîinele și picioarele. Apoi am observat cum a sustras din geanta sa încă două instrumente: un cuțit și o foarfecă ceva mai mare. Cuțitul îl puse pe masă alături de ea, iar al doilea instrument îl trecu pe burta femeii, mîngîind-o așa pînă se opri la unul din sîni. Rîse triumfător și își aplecă capul asupra sînului, mozolindu-l de cîteva ori cu gura. Urlam la el, înjurîndu-l și blestemîndu-l, dar nu mă auzea, fiindcă vocea îmi era la fel de ștearsă ca și incapacitatea corpului meu de a se mișca. Se uită spre mine și mă pătrunse adînc cu privirea, apoi printr-un „cic” oribil tăie cu foarfecele sfîrcul prințesei mele. Aceasta răcni brusc și înădușit și se ridică în capul oaselor pentru o clipă, apoi căzu din nou pe spate fără cunoștință. Sîngele curgea ca niște vîlvătăi din rană, prelingîndu-se pe pielea lăptoasă a sînului ei, iar ochii mei tremurau inundați de lacrimi. Nu eram în stare să fac nici un efort fizic și atunci, cu toată ura mea față de Dumnezeu, am început să mă rog Lui. Eram aproape sigur că n-are nici un rost, dar în țărîna sufletului meu, un colț infirm de speranță, părea că mai dă semne de viață. Îl simțeam departe de mine și mai cu seamă, de corpul plăpînd al iubitei mele, dar cu toate acestea, mă rugam Lui cu puteri nebănuite. Nu se schimba nimic și nimeni din afară nu întreprindea ceva. Doar decanul rînjea cîinește, iar președintele își aruncă în gură bobul acela de sfîrc, în care era ascunse toată dragostea și tăria de a opune rezistență durerii sale. Potlogarul ronțăi mucul de carne între dinți, apoi plescăi pofticios din limbă. Decanul se lingea pe bot și-și aștepta și el rația. Atunci președintele tăie și al doilea sfîrc, de la celălalt sîn și i-l aruncă decanului, acesta prinzîndu-l cu gura din aer. Îl rumegă lacom și cum observă că eu sunt incapabil de a face vreo mișcare, mă eliberă de sub supravegherea sa și se apropie de masă. Se uita năuc și plin de o euforie dementă asupra corpului cuminte al copiliței și nu știa ce să facă.  Ia cuțitul și taie-i burta! îi spuse președintele. Acesta luă instrumentul și cu o repeziciune sălbatică îl împlîntă în pîntecele rigidei, ce aruncă imediat afară din adîncul durerii sale un sunet sec. Plimbă cuțitul îngrozitor de ascuțit prin carnea aromatizată și aburindă, hăcuind-o toată. În locul burții sale rămase o gaură oribilă, ce-mi provoca o greață nesfîrșită. Vomitam din gros ca cu găleata, pînă mi se întoarse și stomacul. Mă opinteam disperat și chemam în ajutor cerul, dar eram prea neplăcut Lui. Între timp, președintele îi sluți și fața, forfecîndu-i buzele atent de jur-împrejurul gurii și le mîncă și pe acestea. Apoi îi porunci decanului să-i taie capul, el mutîndu-se la picioarele ei. Le desfăcu și încercă să scobească cu vîrful foarfecelor în cuibușorul ei atît de mort, încît nu-ți mai venea să crezi că acolo a fost cîndva atîta lumină. Orice încercare sfîrșea cu o nereușită dezamăgitoare și atunci, enervîndu-se brusc ca lovit de trăsnet, se năpusti cu capul asupra fluturașului vaginal, mușcînd și mursicînd cu lăcomie ca lupul dintr-un hoit. Eram sfîrșit și pierdut din toate punctele de vedere. Nu am putut face nimic și cu toate acestea, am urmărit cu impertinență fiecare detaliu al acestui calvar. Nici măcar nu aveam putere să închid ochii și să mă mulțumesc cu sentimentul meu jalnic, ce-mi creștea în interior ca drojdia. Președintele se ridică dintre picioarele încă calde ale copilei cu botul murdar de sînge și veni în fața decanului, ce stătea cu capul ei în brațe. Îl apucă cu o mînă de după cap și cu alta de gît și se sărutară cu multă pasiune vreme îndelungată. Universitarul scăpă căpățîna din mîini și-l îmbrățișă pe președinte, mîngîindu-l și murdărindu-i spinarea de sînge. Apoi se descleștară. Președintele își întroduse ghearele în gaura de pe burta ei și printr-o smuncitură scurtă, îi smulse toate viscerele împreună cu inima, ficatul și stomacul. Le aranjă atent pe capul și pe umerii decanului, întocmai ca la un proces de încoronare și-i spuse:  Sunteți pe cale de a atinge desăvîrșirea inedită a comunismului, tovarășe decan! Felicitările mele! Mațele secretarei se potriveau de minune pe capul încîntatului șef al facultății. De la capete i se prelingeau pe față diverse secreții, fecale și mîncare nedescompusă. Părea un adevărat rege al măruntaielor. Președintele bocăni în ușă și strigă:  Stiopa, zahadi! O nămilă de om ca o gorilă hibridată întră în birou și președintele îi făcu semn către mine, după care i se adresă din nou decanului:  Corpul fetei rămîne pe seama dumitale, doar era secretara d-stră, nu-i așa? Uriașul mă înșfăcă subsuară și ieși din încăpere, urmat de președinte. Am întrat în ospătărie, apoi prin bucătărie am ieșit afară, unde ne aștepta o mașină. Pe mine, evident că m-au aruncat în portbagaj, iar ei au urcat ca niște barosani și mașina a demarat. Am fost eliberat pe marginea drumului care ducea tocmai în satul nostru, aruncîndu-mi-se și hainele. Nu mi-au făcut nimic și nici măcar nu mi-au spus ceva. Doar atîta a fost, că gardianul președintelui îmi făcu un gest cu degetul, în sens că ar trebui să iau seama ce fac sau ce scriu. Mi-am pus distrus hainele și am pornit pe drum abia tîrîndu-mi picioarele.