bășina morții

Noaptea se lăsă apăsătoare asupra satului și oamenii, care mai trebăluiau prin gospodărie, ori care se aflau în stradă, parcă întrau în pămînt, din cauza apăsării cerului și a presiunii aerului tămîios. Puteai spune că pămîntul era învelit cu un strat vîscos de spermă și mucozitate, ce punea capăt tuturor visurilor întunecate și gîndurilor fără început și sfîrșit. Întunericul, acea masă de polietilenă, ce-ți inspira înădușeala infinită, te devora de-a întregul și cei care mai rămăseseră să orbecăiască prin ogrăzi, se grăbeau să-și croiască cît mai repede posibil, o cărărușă prin subconștientul lor, identic cu noaptea, și să intre în casă. Stelele păreau foarte aproape. Era suficient să faci o mișcare vertiginoasă cu mîna și să le culegi pe toate pînă la ultimul firicel. Salvarea omenirii consta anume în suflețelele lor firave, ce găureau acea substanță neînțeleasă și necunoscută, făcînd un curent hazliu de aer, ce zbura haotic din spărtură în spărtură. Luna semăna cu un gol luminos într-un suflet dureros de tenebru și părea tot atît de aproape de pămînt ca și stelele. Dacă priveai atent, puteai observa pe suprafața ei palidă, o mulțime de vene evedențiate și de culoare vineție, întocmai ca o placentă în universul cosmic din pîntecele femeii. Îți făceai o impresie dezgustătoare despre ea, fiindcă în interiorul boțului acela de aluat mucigăit și dospit în covată de cîteva unități enorme de timp, fătul murise înainte de a fi expulzat la lumină. Era o noapte neobișnuită, cu toate elementele sale caracteristice, și o astfel de spaimă și neliniște se lăsa în inimile oamenilor numai atunci, cînd în sat murea cineva. Această presimțire irațională și inexplicabilă străpungea pe fiecare și toți știau că undeva s-a stins o lumînare. Toți erau fermi convinși că moartea consăteanului lor nu s-a prăbușit din senin în interiorul său. Înainte de a muri, el crede că în sfîrșit își va găsi adevăratul refugiu. Atunci el va privi altfel spre Lună și spre stele, iar celelalte lucruri care i-au părut cîndva stranii, acum vor fi cît se poate de adecvate. Și dacă viața pe pămînt i-a părut neînțeleasă, acum îi va putea aprecia necesitatea inutilă. Aflat în pragul morții, el descoperă subit adevărul și devine atît de sensibil, încît dacă ar mușca dintr-un măr, ar simți durerea viermelui rugumat între dinți. E ca și cum s-ar naște fără suflet, totodată sufletul, constituind toată materia din care este format. Înainte de a ceda acestei puteri interioare, opuse fizicului, el ar vrea să protesteze, să ceară explicații... „De ce se întîmplă astfel? De ce se întîmplă anume cu mine și de ce anume eu trebuie să fac asta? – se întreabă. În fine, tot el se consolează și-și spune că, în viață trebuie trăită clipa atunci, cînd reprezinți sămînța tatălui, țîșnind din el și moartea să se supună acestei vivacități, altfel să se rușineze de funcția pe care o îndeplinește. Disperatul se autoconvinge ca să fie calm pe parcursul drumului, pe care are a-l face și se autoliniștește ca să fie sigur că anume acesta este drumul pe care trebuie să-l parcurgă. Sistemul pare încurcat, iar încurcătura de nedescifrat. Se ajunge la concluzii absurde și ridicole. Se formează multe banalități și ecoul surd al gîndirii sale sună disonant în capul său. Ai impresia că se petrece o întorsătură a lucrurilor de o proiecție grandioasă, însă, de fapt, nu se întîmplă nimic. Nu are loc nici o transformare sub nici o influiență și nimic nu poate fi determinat sub nici o formă. Se sfîrșește totul într-o enigmă eternă, aceasta nefiind altceva, decît o bășină a morții... Odată cu lăsarea amurgului, dascălul își sfîrșise lucrul pe-afară și tocmai cînd se pregătea să între în casă, la poartă apărui eu, ca să-l anunț despre moartea lui badea Vasile. „Dumnezeu să-l ierte! – își zise dascălul pentru el – dar e posibil oare, să-mi termin și eu ziua de lucru în gospodărie, apoi să întru în casă și să mă odihnesc ca toți oamenii!” Stam sprijinindu-mă de poartă și-mi făceam aerul că nu mă interesează grijile și nevoile dascălului, în realitate însă, îl pătrundeam atît de adînc cu privirea, încît aceasta nu putu să nu se apropie și să mă asculte. Ambii arătam triști și necăjiți. Eu – din cauza sorții mele aspre și el, fiindcă nu poate trăi ca toată lumea – asta ar fi spus-o el – mereu urmărit de sentimentul că poate fi deranjat în orice moment. (Dar dacă era medic de meserie, mă întreb, cum s-ar fi descurcat și mai ales, cum ar fi rezistat în fața infinitelor deranjări?) În ochii satului, dascălul nu era un om rău, însă dacă-l vedeai bosumflat, sau dacă-ți răspundea cumva mai impetuos, asta se întîmpla numai din cauza soției sale care-l ciupea mereu, pătruzîndu-l pînă în măduva oaselor. Părea că slujește bisericii și Domnului ca toți creștinii adevărați, însă mendrele pe care și le făcea nevastă-sa, îl scoteau uneori din fire, astfel dînd dovadă de un comportament grosolan cu oamenii din sat. Dimineața, dacă se trezea primul, se grăbea să iasă cît mai repede din casă, pentru a evita binețele matinale cu „minunata-i” consoartă. Ieșea afară în prag, își ridica privirea în sus, trăgînd pe nas prima doză răcoroasă de aer și urmărea dizolvarea în văzduh a zorilor. Într-un cuvînt, privindul dintr-o parte, nu aveai de ce te agăța. Ei bine, ceea ce am înșirat mai sus, e o descriere superficială a domnului nostru dascăl, dar dacă e să vorbim despre el din alt punct de vedere, atunci cred că nu-i ajungea o doagă, ori avea cu una în plus. Observam în el o trăsătură a gîndirii sale, de a conclude din orice situație, lucruri absurde. Cînd începea să-ți povestească despre o stare, sau un lucru anume, o făcea cu atîta entuziasm și convingere, încît credeai că acuși îți dau lacrimile; în final însă, te lăsa trăsnit cu gura căscată, după care izbucneai într-un rîs prostesc și nemotivat. Plus la toate, mai era și un desfrînat fără limite, dar despre asta mai tîrziu. Tocmai cînd dascălul se apropie de poartă, îmi aruncai subit privirea în jos, lovindu-se de pămînt ca un bolid uriaș. Intuiam că-l deranjez și de aceea voiam să par rușinat și încurcat, unde mai pui că era și vestea ceea îngrozitoare despre badea Vasile. Trebuia să i-o spun în modul cel mai delicat, pentru a-l lăsa înduplecat și pentru a-i înmuia năravurile perverse. Pînă la urmă, dascălul îmi zîmbi și mă lovi prietenește pe umăr: – Hai noroc măi Ghiță! Da’ ce s-a întîmplat că ești așa de necăjit? Cu greu îmi ridicai privirea spre el și abia dezlipindu-mi buzele, îi spusei: – S-a spînzurat badea Vasile... Dascălul rămase perplex, dar parcă avu necesitatea să mai audă o dată cele bîiguite de mine. – Ce-ai spus? – Badea Vasile s-a spînzurat! – Cum s-a spînzurat? – M-a trimis doamna Elvira să te anunț, ca să tragi clopotele . Dascălul tăcu ceva timp. Se dădea încurcat cu totul. Voia să pară pustiit pe dinăuntru din cauza veștii mele. Ar și fi fost firesc. Gîndul despre moarte întotdeauna îți curăță interiorul de mațe și de tot felul de organe, lăsîndu-te captivat în mrejele sale urzicătoare. Cei care mor, se duc și se crede despre ei că, în sfîrșit s-au eliberat, însă cei ce rămîn să le poarte doliul, se află într-o continuă luptă cu gîndul acesta otrăvitor. Probabil, este unicul gînd în stare să-ți usuce sufletul și să-ți învenițească trupul. Îmi era silă să-l privesc și i-aș fi vomitat în față, dacă și-ar fi deschis gura și mi-ar fi spus toate acestea. Știam că i se rupe de necazul cuiva și nu excludeam că, vestea despre badea Vasile l-ar fi învolburat de senzația unei noi „aventuri”. – Spui că s-a spînzurat? – întrebă dascălul. – Da, s-a spînzurat... – Apoi, măi nepoate, eu nu pot să merg la biserică și să trag clopotele. Toată nevoia aceasta e în afara legii creștinești și biserica nu are dreptul să se amestice. Am rămas neclintit și eram gata să-i vomit pe poartă, dar m-am abținut. L-am privit drept în ochi și i-am urlat în față: – Nici eu nu am dreptul să mă amestec în legile sfinte ale creștinismului, însă eu nu am venit la tine ca la biserică, ci ca la un om cu suflet și inimă! – Măi Ghițișor, ascultă... – Te-aș asculta dacă ai avea ce spune! – am prelungit eu pe același ton. Vezi cocoașa asta din spatele meu? O port fiindcă Dumnezeu așa a vrut și dacă badea Vasile și-a pus capăt zilelor, asta nu înseamnă că Preasfîntul a închis ochii la săvîrșirea acestui păcat! Dascălul nu mai avea ce spune. Înțelegea perfect situația, unde mai pui că eram la curent despre pasiunile sale imorale și de aceea nu a putut să protesteze. După o bucată bună de tăcere, mi-a zis cu o voce înăbușită: – Ei bine, sunt dispus să trag clopotele, numai dacă îmi dai să ți-o sug o dată! Am șovăit. Nu eram de loc surprins de această condiție pe care mi-o puse, dar nu voiam să-i permit să ia hățurile în mînă. – Nu, i-am spus. Mai întîi clopotele, și-apoi dacă vrei, te fut și în cur! Dascălului, de asemenea nu i-a plăcut că eu voiam să i-o iau pe dinainte și pe un ton ostil m-a trimis dracului. S-a întors și a dispărut în întuneric. – Dobitocule! Pidarasule, ce ești! – i-am strigat în urmă și am pornit spre biserică. Biserica se afla la vreo cincizeci de metri de casa dascălului și ajungînd în dreptul ei, am observat că lumina de la fereastra paznicului era stinsă. Nu m-am dus să verific dacă paznicul era, fiindcă tocmai se întunecase și știam că vine la slujbă cu mult mai tîrziu. Speram să mă pot înțelege și să-l rog pe el să tragă clopotele, dar cum lipsea, m-am întors înapoi la casa dascălului. Fără să mă gîndesc și fără să-l mai strig la poartă, am întrat direct în ogradă. Lumina în casă ardea și atunci am privit în fereastră. Dascălul stătea în genunchi, în fața unui portret (la început crezusem că stă în fața icoanei) și parcă se ruga. Dacă e să fiu sincer, faptul acesta mă uimise, însă peste puțin timp mi-am dat seama că nu era de loc un fenomen excentric. În pragul casei am șovăit puțin. Mă gîndeam dacă au rost toate acestea și subit am fost traversat din cap pînă la degetele picioarelor de un fior foarte zdruncinător. Mi-am amintit de discuția dintre mine și dascăl, ce avuse loc cu zece minute în urmă și de josnicia de care dase dovadă. M-am înfuriat ca dintr-o lovitură în față și am întrat în casă. Voiam să i-o trag dascălului mai mult pentru a-mi satisface ura, decît pentru a-i împlini plăcerile. Cînd am întrat, l-am surprins în aceeași postură „angelică” în fața portretului lui Voronin, ce atîrna neglijent pe un perete proaspăt văruit. Își freca goanga, masturbîndu-se în fața atotputernicului său și pentru o clipă mi se păru destul de speriat. Probabil, crezuse că era nevastă-sa, dar cînd m-a văzut pe mine, nu s-a sinchisit de loc. M-am apropiat de el și cu o ostilitate bine pronunțată în tembrul vocii i-am spus: „Cască-ți gura!” Nu s-a lăsat înduplecat, căscîndu-și gaura păcatului imediat ce a observat că îmi deschei fermuarul prohabului. Stătea cu gura căscată și mă privea în ochi ca un cîine, care tocmai s-a descleștat de cățea. Aș fi vrut să-l omor în momentul acela și sunt sigur că mi-ar fi reușit, chiar fără să-l ating. Era suficient să mă năpustesc asupra lui doar cu terefiantul meu sentiment și l-aș fi lăsat mort la podea ca pe o muscă. Între timp, îmi eliberasem mădularul din pantaloni și fără nici o ezitare, l-am plesnit pe față cu un jet puternic de urină. Am potrivit direcția jetului drept în gură, lăsîndu-l cu gravitate să se înnece și să înghită apa, pe care sunt sigur, o considera sfîntă. În ochii semideschiși puteam observa destul de bine o privire încețoșată și amestecată cu un soi de exaltare demonică. Parcă ar fi vrut să-mi spună să nu mă mai opresc și să împing pișatul cu viteza luminii. Nu i-am putut satisface dorința presupusă, așa că am finisat a-i scutura pe buze ultimele picături, după care am încercat să-mi ascund instrumentul și să-mi aranjez pantalonul. – Nu, mi-a zis cu o voce speriată și imploratoare, te rog, lasă-mă să ți-o iau în gură! – Ridică-te și hai la biserică! După ce tragi clopotele, ți-o dau în toate găurile! – Te rog, mă imploră el ținîndu-mă de pantalon, lasă-mă doar o clipă! Măcar să-i simt mirosul! M-am smuncit din mîinele sale și am pornit spre ușă. – Aranjează-te și nu vorbi în dodii! Eu te aștept afară! Mobilierul pentru bucătărie era instalat în tindă. M-am gîndit la o posibilă reparație, din cauza căreia a fost efectuată mutația mobilei, pentru că în odaia în care l-am surprins pe dascăl, mirosea a var proaspăt și a vopsea. Ieșind, am sustras din chiuvetă un cuțit, evident murdar, și l-am ascuns sub mînecă. Mi-am aprins o țigară și am stat să-l aștept pe dascăl. După primul fum nicotinic, îmi veni să vomit. M-am opintit de cîteva ori, dar nu mi-a ieșit nimic. Mi se făcu silă de mine și de situație, dar nu aveam ce face: căcatul era răscolit și putoarea răspîndită. Am fumat în continuare, dar senzația scîrboasă de a borî nu mai vizitat. Am auzit zgomotul porții și în cîteva clipe, din întuneric apăru soția dascălului. – Bună seara, nană Catinca! – Bună Ghițișor, îmi răspunse ea binevoitoare. Dar de ce stai afară și nu întri în casă? – Nu, că eu îl aștept pe nanu Ion. Trebuie să mergem la biserică. – S-a întîmplat ceva? – mă întrebă ea cu un sentiment aproape neobservat de spaimă. – Da, i-am răspuns ezitînd. A murit badea Vasile și am venit să-l rog pe nanu Ion să tragă clopotele. – Doamne Dumnezeule... – se văicără femeia, după cum și se cuvine. Știam că erau să urmeze multe întrbări privitoare decedatului și voiam să le evit, dar nu mă ajungea capul cum s-o fac. Eram prea epuizat și orice sforțare a rațiunii mele s-ar fi transformat într-o gîndire frivolă. Tocmai ieșise și dascălul din casă. Nu a schimbat nici o vorbă cu nevastă-sa, doar că o privi apăsat. Văzîndu-l ieșit afară și pe mine salvat de întrebările mătușei mele, am pornit spre poartă. Dascălul m-a ajuns din urmă și am pornit spre sfîntul lăcaș. La începutul acestei povestiri am încercat să spun cîte ceva despre nevasta dascălului. Tot ce am scris, a fost luat ca și cum din gura sătenilor, care credeau astfel despre ea. Mai exact, de asta se ocupa dascălul. Avea el grijă ca oamenii s-o creadă o scorpie, iar pe dînsul – un biet credincios, ce nimerise în plasele ei urzicătoare. Și dacă mătușa mea îl sîcîia întruna, sunt sigur că avea motive, ieșit din comun, de serioase, iar el dacă se înfuria, ori pretindea că toată lumea îi este datoare, atunci toate acestea erau doar niște pretexte ieftine, pentru a o face de rîs în ochii satului. Întrați în ograda bisericii, dascălul a urcat în vîrful clopotniței, iar eu am rămas jos să-l aștept. Păream al naibii de ridicol, însoțindu-l și avînd grijă ca el să facă tot ce ține de obligațiunile sale, cu atît mai mult că difunctul din lațul frînghiei era fratele său mai mic. Dacă m-aș fi putut desprinde de corpul meu, ca să pot întruchipa o altă persoană, cu siguranță că m-aș fi scuipat între ochi pentru indecența mea. Poate chiar m-aș fi lovit în față cu pumnul și aș fi căzut la pămînt, apoi cu picioarel mi-aș fi dat șuturi pînă să scuip sînge. M-am gîndit că în timpul acesta, dascălul ar fi privit de sus din clopotniță scena, și tare s-ar mai fi amuzat. Gîndul acesta m-a făcut să devin nervos și am vrut să plec, dar n-am dovedit să fac nici un pas, că clopotele au și început să răsune asupra satului în toată amploarea lor. Aflîndu-mă de desubtul acestor sunete, brusc mi-am dat seama că Dumnezeu există și că urlă la mine ca un stricat prin dangătele clopotelor. M-am simțit atît de infirm și de amărît, încît aș fi vrut să mă ridic pînă la El și să-I răspund reproșului Său printr-o tăcere zguduitoare. Aș fi vrut să-I spun, fără să deschid gura, ca să mă lase în pace și să uite de mine; L-aș fi scuturat ușor de gulerul cămașei și I-aș fi spus să deschidă ochii. De asemenea, I-aș fi dat inefabil indicații asupra comportamentului dascălului și respectiv, I-aș fi cerut explicații. Apoi m-aș fi simțit rușinat și pustiit pe dinăuntru – izbit în piept de privirea Sa neașteptată și riguroasă. De fapt, aș fi fost cu adevărat mîndru că am luptat cu Dumnezeu și dascălul ar fi fost transformat imediat într-un gîndac împuțit. Cînd a coborît din clopotniță, am strîns în mînă mînerul cuțitului, ca să mă asigur că-l mai am. Stătea în ușă și printr-un gest, pe care nu puteai să-l deslușești prin întuneric, îmi făcu o invitație în spatele bisericii. Acolo se afla o mică clădire destinată încăperii pentru paznic și totodată fiind ca un fel de depozit al bisericii. M-am gîndit să-l trimit dracului și să mă duc în calea mea, căci treaba era făcută, dar pe de altă parte, dacă nu-l puneam la punct, cineva, poate chiar și eu, ar fi suferit foarte mult. De aceea l-am urmat. El a deschis ușa să între și m-a poftit și pe mine. „Întră și te pregătește, i-am răspuns, am să te urmez îndată!” A întrat, iar eu am rămas, de parcă într-adevăr aș fi avut un motiv pentru asta. Simțeam o presiune puternică în stomac și picioarele îmi tremurau ca la examen. Nu mă hotăram nicidecum să intru. Aș fi preferat să dau foc bisericii, decît să fac asta în sînul ei. Dinăuntru, dascălul a bătut în fereastră în semn că mă așteaptă. Am inspirat cu o putere nebănuită aer în piept și mi-am zis: „Acum și pentru totdeauna!” Am întrat. Dascălul stătea aplecat, cu curul înspre mine și cu fesele desfăcute. O priveliște mai impunătoarea în ograda bisericii, nici că ai putea să vezi. Cu o mînă se rezema de pat, iar cu alta își muia degetele în uleiul din candela de pe masă, apoi își ungea sfincterul. Cînd a simțit că am întrat, a întors capul peste umăr și m-a privit, zîmbindu-mi pornografic. De data aceasta, aveam să vomit cu adevărat, dar m-am abținut din toate puterile. M-am apropiat încet de el, strîngînd cuțitul în mînă. El își mîngîia zona respectivă și am observat cum își întroduse un deget în gaură. În momentul acela nu am mai rezistat, am scos cuțitul din mînecă și i l-am împlîntat suficient de adînc într-una din buci. – Dacă mai aud odată, sau dacă observ ceva suspect, ori dacă te împinge păcatul să mi te mai adresezi cu astfel de mîrșăvenii, îți spun că nu glumesc! Îți înfig cuțitul din partea cealaltă! Te castrez, îți tai sula și-apoi te omor dracului! Dascălul urla ca porcul la Crăciun. Nu-l vedeam din față, însă îmi dau seama că trăsăturile obscene îi dispăruseră complect de pe chip. I-am lăsat cuțitul așa, înfipt în cur și am ieșit. Mergeam înfuriat spre casa doamnei Elvira, care era de fapt și casa mea și nu vedeam nimic în fața ochilor. Aș fi preferat să merg în altă parte, la cineva care să mă iubească cu adevărat și eu să-i povestesc despre nepăsarea sorții mele, despre groapa cu fundul în sus în care nimerisem și din care nu puteam să cad. Aș fi vrut să-mi pierd timpul cu o generozitate exagerată, povestindu-le tuturor că viața de fapt, nu e chiar atît de urîtă, însă atunci cînd ți se oferă să alegi între ceea ce ai avut și ceea ce ai, nu știu din care motiv, preferi ceea ce nu vei avea niciodată. Viața, ca și obada de bicicletă, se face simțită și se rotește cu viteză constantă atîta timp, cît nu dai din pedale, iar cînd începi să pedalezi, periodic îi cad spițele și dacă rămîine goală pe dinăuntru, se oprește căzînd sfîșiată. Tu rămîi singur în acest cerc al morții și te poți elibera de el, numai dacă ai curajul... Dacă ai acea putere de a privi în urmă și de a vedea tot ce te așteaptă înainte. În drum spre casă mi se făcu greață din nou și de data aceasta vomitai totul din mine, inclusiv și sentimentul de furie și ură. Spațiul intimității mele, încă din copilărie a fost zugrăvit cu imagini dezolante și sortide. Dacă încerc să-mi amintesc anumite scene, sau împrejurări, ce-ar fi trebuit să se amenajeze cumva mai decisiv în capul meu, imediat mi se învenițește pielea și mi se injecteză ochii – întocmai ca un taur în timpul coridei. În primul rînd, conceperea sorții mele a fost influiențată de părinții mei: mama – pe care n-am cunoscut-o niciodată și tata – un bețiv fără urmă. Dar astea sunt cele mai vagi amintiri, care se refulaseră încă demult în subconștientul meu înăcrit și nuștiu dacă au importat cumva pentru mine.În schimb, cea de-a doua etapă a copilăriei mele, care a fost marcată de viața în sînul familiei dascălului (el și cu mătușă-mea n-au avut copii), și-a lăsat amprenta din gros. Anume în acea perioadă și mi-a fost lezată inocența. Evident că nana Catinca n-a știut niciodată nimic. Ca de fiecare dată, dascălul avea grijă de tot, inclusiv și de faptul ca ea să iasă vinovată din orice neînțelegere, ori protest din partea mea. (Dacă aș încerca acum să plîng zadarnic și m-aș întoarce în copilăria mea de căcat, cu siguranță că aș fi organizat totul în așa fel, ca stîrvul ăla să fi fost dat pe mîna autorităților, ori spînzurat de ouă la marginea satului). Vara mă lua cu el pe imaș să paștem vitele. Mătușă-mea îi reproșa să mă lase acasă, ca să mă joc cu copiii, dar el insista – cică, i-ar fi fost urît să meargă de unul singur. În acel zile, urma să descoper multe lucruri meschine și vehemente, neînchipuite de imaginația mea copilărească, dar și să fac prematur cunoștință cu brutalitatea și mizeria acestei lumi. Într-o zi, mi-amintesc cu certitudine un fragment, pășteam vacile. Soarele tocmai se ridicase sus, atingînd cea mai înaltă treaptă a orgasmului său, iar cornutele se tolăneau pe iarbă și rugumînd sătule. Dascălul mă chemă lîngă el și privindu-mă ca printr-un geam asudat, îmi arătă să mă așez alături. Era firesc să mă supun, îmi primul rînd, fiindcă doream și eu să stau la umbră, iar pe de altă parte – nu aveam de ales. Își scoase din traistă o sticlă cu țuică, își turnă în cană și-o dădu peste cap. Apoi, cu un lux de epitete, începu să-mi povestească cît de frumoasă este nana Catinca și cît de obraznic se comportă în pat. Nu-l priveam în ochi, fiindcă mă jenam să-l ascult, dar el continua cu insistență, imediat ce-și luă o nouă doză de alcool. Mi-a povestit cum se aflau odată în cîmp, la prășit popușoii și la amează cînd s-au așezat să mănînce, el și-a scos bărbăția din chiloți, stăruind cu înverșunare să și-o frece. Mătușă-mea nu-l vedea, fiindcă tocmai coborîse mai în vale la un izvor, iar el profitînd de ocazie, și-a luat-o în mînă pînă s-a deșertat într-o cană. Apoi în cana respectivă și-ncă în una a turnat lapte, pe cea cu spermă punînd-o dinaintea ei. Nu-nțelegeam de ce-mi povestește, el – un om părîndu-mi atît de înțelept, lucruri atît de rușinoase. Încercam să nu-i acord nici o atenție, fiindcă nu-mi era de loc plăcut să-i ascult istorioarele intime, dar el îi da bătaie, nestăpînit și întărîtat, mai departe despre faptul, cum nana Catinca își duse cana la gură și bău cîteva înghițituri. Trase și el cîteva gîturi, de data aceasta direct din sticlă, iar eu mi-am întors capul spre el, căutînd să-l privesc interogator despre cele relaltate cu atîta exaltare. Am observat că-și scoase membrul din pantaloni și făcea mișcări lente în sus și în jos, iar cînd și-a dat seama că-l privesc, mi-a pus cealaltă mînă pe umăr. – Vrei să te joci cu el? – Nu, i-am răspuns ferm și puțin speriat. – Vezi că nu te mușcă! Deodată mi s-a făcut atît de frică, încît am început să plîng. – Vreau acasă! – Ia-l în mînă și strînge-l așa, cum fac eu! – Vreau acasă, i-am repetat înspăimîntat, la nana Catinca! – Dacă n-o iai acum în mînă, te gîtui și te îngrop pe miriștea asta, încît n-o să știe nici dracii de tine! – mi-a spus-o pe un ton destul de amenințător. – Vreau la nana Catinca! – Așa deci?! Amețit de aburii alcoolului, se ridică înfuriat în genunchi și-mi lovi o palmă, că mă întoarsem cu fața la pămînt. Am vrut să rămîn așa nemișcat și să nu mă ridic, dar suspinele mele erau prea pronunțate ca să mă pot preface leșinat. – Ridică-te și treci încoa’! – îmi ordonă pe același ton, după care se lăsă întins pe spate și rezemîndu-se în coate. M-am ridicat și am venit lîngă el, încordîndu-mă din toate puterile să nu-l privesc în față. – Ia-l în mînă! Mi-am apropiat mîna de tufarul acela de floci, de un auriu spălăcit și l-am atins tremurînd. – Îmi place că tremuri, mi-a zis surîzînd impetuos. Acum belește-o! I-am belit-o și de sub pielea-i maronie s-a stîrnit un iz pătrunzător și neplăcut, iar pe suprafața cărnii apicale se întindea un strat de brînză albă-gălbuie. M-am gîndit atunci la Omul-de-Paie. Aș fi vrut ca el să fie alături și să mă salveze din ghiarele perversului. Dar asta era doar o speranță vagă, pe care încercam să o păstrez cu toate puterile în sufletul meu. Sufletul, de altfel, mi se atenuase cu totul și se strînse într-un ghemuleț firav, ascunzîndu-se undeva în adîncuri, de parcă nici nu-l aveam. Am vrut să plîng din nou, dar m-am stăpînit. Mi-am zis că trebuie să rezist pînă seara, cînd ne vom întoarcem acasă și acolo aveam să-i povestit totul nanei Catinca, ori aș fi fugit la badea Vasile, sau la rigoare, l-aș fi rugat pe Omul-de-Paie să-l termine pe dascăl odată și pentru totdeauna. În tot cazul, îmi rămînea de ales. Dascălul se întinse definitiv pe spate și-mi puse o mînă pe vîrful cocoașei abia evedențiate, frecînd-o și masînd-o apăsat. Mă durea, sau cel puțin, aveam niște senzații sfîșietoare. L-am rugat cu un glas înăbușit și cu lacrimi în ochi, să-mi lase cocoașa în pace. Se prefăcea că nu mă aude, apoi s-a uitat mirat la mine și mi-a zîmbit la fel de drăcesc. Mi-a zis să mă întind pe spate și să nu-mi fie frică. M-am supus ezitînd și am închis ochii. S-a ridicat de-asupra abdomenului meu, mi-a pus o mînă pe burtă și mi-a tras chiloții pe vine. Cu cealaltă mi-a luat puțulica între degete, trîngînd-o ușor și mi-a repetat la infinit că nu trebuie să-mi fie frică. Am închis ochii strîns și m-am încordat atît de tare, încît am simțit cum mă piș în sus, formînd cu stropii jetului un mic havuz de-asupra pelvisului. Și-a aplecat capul, potrivindu-l în așa fel, încît jetul să-i sfredelească cerul gurii și a stat în poziția dată, pînă nu mi-am slăbit puterile și am terminat de urinat. Am deschis ochii. Îl vedeam înnecat într-o excitație nefirească, apoi am observat cum își întroduse două degete în gură, luînd salivă pe ele. Și-a apropiat degetele de izvorul gheizerului de adineaori și l-a uns minuțios cu saliva-i băloasă. Încerca să-mi dezvelească țumburușul de piele, dar nu prea i se primea. Și-a aplecat atunci capul definitiv, luîndu-l în gură și mozolindu-l în grăsimea stupitului său, apoi cu degetele a încercat încă o dată.. Presupun că îi reușise, fiindcă am simțit brusc o durere ascuțită. Îl rugam cu lacrimi în ochi să înceteze, fiindcă mă durea tăios, dar el nici vorbă să audă de asta. Îmi spunea că numai astfel voi deveni un bărbat adevărat și voi simți gustul vieții. La început te doare, îmi zise, iar pe urmă nu va fi decît o plăcere nesfîrșită și vei umbla singur din urma bărbaților să ți-o sugă... Pînă în seară timpul s-a scurs ca dracu’ de greu, iar eu învăluit de sărutările „gingașe” ale unchiului meu, am fost silit să urinez involuntar de cîteva ori. Cînd să venim acasă, m-a avertizat că dacă-i spun mătușei mele ori altcuiva despre cele întîmplate ziua, mă dă la casa de copii: acolo, unde stai tot timpul după gratii și te hrănesc doar o singură dată pe zi. Așa mi-a spus el încă demult și astfel mi-am format o impresie groaznică despre orfelinate, respectiv, inspirîndu-mi și o frică inexorabilă. Evident că, ajunși acasă, n-am scos nici un cuvînt, fiindcă mă temeam să n-o sfîrșesc cu închisoarea de copii, dar cel mai tare, mă temeam de el. Odată, tot văcărind pe imașurile din preajma satului, ne-am așezat să mîncăm sub un copac. M-a trimis mai întîi la un izvor, după apă rece, apoi cînd am revenit, am găsit pe o bucată de ziar cele pregătite de mătușă-mea: pîine, brînză de oaie, slănină, cîteva ouă fierte și lapte într-o sticlă de plastic. Laptele era turnat deja în două căni cînd m-am așezat jos și ne-am apucat să mîncăm. Am îmbucat repede cîte ceva și mi-am băut laptele, apoi am mers să scot vacile din lucernă. (Trebuie să spun că, aveam pe atunci deja vreo 13-14 ani. Tocmai eram la vîrsta cînd sexul capătă brusc dimensiuni neașteptate și păduricea din regiunea pubisului se îndesește pe zi ce trece. De asemenea, trebuie să menționez că, pasiunile dascălului îmi erau ca familiare). Am rămas pe partea aceea, de lîngă lanul de lucernă și am avut grijă ca vacile să nu mai dea buzna în ea, altfel urmau să se umfle. Peste vreo jumătate de oră după ce mîncasem, am simțit că-mi fierbe sîngele în vene. Aveam senzația că nu mîncasem mîncare obișnuită, ci jăratec. Ardeam pe dinăuntru și sexul îmi era cuprins de o erecție turbată. La un moment dat, am simțit chiar că mă doare și am început să mi-l frec disperat. Peste cîteva clipe, am și ejaculat, mai degrabă, am scuipat peste deget un strop lichid, de culoarea albușului de ouă. Încordarea din cauza erecției prelungea să se păstreze și năprasnic îmi rodeam membrul în pantaloni, căci durerea nu contenea, iar vîrtoșia nici atîta. Dascălul, urmărind scena de sub copac, se ridică și veni lîngă mine. Mă pătrunse cu privirea sa luxurioasă, cu care eram obișnuit și încercă să mă atingă. – Ce ai? – Nimic, i-am zis bosumflat. – De ce te ții de pulă? – Nu mă țin de pulă! – Ba te ții de pulă! Lucrul ăsta nu-mi poate scăpa din vedere! – Nu mă țin de pulă, i-am repetat. Lasă-mă în pace! Era pentru prima oară, cînd îmi doream cu adevărat să mi-o eliberez și să i-o bag în gură, pînă în adîncul gîtlejului. – Vrei să ți-o sug? – Da, i-am răspuns arzînd și imediat mi-am scos-o afară. S-a pus în genunchi și apucînd-o cu ambele mîni, a început să mi-o lingă. Mă simțeam al dracului de bine, în același timp fiind cuprins de o teroare ascunsă. I-o împingeam disperat în gură, iar el o înghițea nesățios, privindu-mă drept în ochi și cu balele prelingîndu-i-se pe barbă. Deodată, brusc m-am oprit și i-am spus: – Vreau să ți-o dau în cur! Pentru o clipă l-am descoperit surprins, însă treptat am observat în ochii să-i tulburi și un sentiment de așteptare împlinită. Părea că în sfîrșit și-a atins scopul și era indicibil de fericit. Preț de o secundă insesizabilă se eliberă de pantaloni și de chiloți, și se așeză într-o poziție animalică – cu curu-n sus. Instinctul nestăpînit din mine mă împingea cu o forță imperceptibilă spre fundul său deformat și eu mă apropiam de el împotriva propriei mele voințe. Cu toate că forța excitantă creștea în interiorul meu cu fiecare clipă, paralel simțeam alta, de opunere, ambele luptînd viguros între ele. În consecință, eram înfiorat de un nou sentiment, poate să-l numesc mixt, care mă împinse spre următorul pas: Îmi orientai forțele interioare într-o altă direcție, dîndu-i un șut implacabil dascălului, acesta zburînd ca o țurcă cu nasu-n țărnă. Apoi o luai la sănătoasa, aranjîndu-mi haina din viteză. M-am gîndit că, în sfîrșit făcusem ceea ce trebuia să fac încă de mult. Cauza răvășirii cumplite în organismul meu, ce-mi stîrnise agitația hormonilor, mi-o puteam explica doar într-un singur fel. Se vede că, atunci cînd am mers la izvor după apă, animalul îmi presărase în cana cu lapte o substanță afrodiziacă, pentru a-mi stimula impulsurile sexuale. N-am putut să-mi imaginez niciodată una ca asta, de aceea neașteptata și luxurianta înflorire a poftelor obscene, m-a lipsit total de pudoare și mi-a distrus iremediabil conștiința. Abia atunci am constat că inocența mea fragedă fu mozolită în tină și noroi. Asta avea să se răsfrîngă mai tîrziu asupra vieții mele sexuale din timpul studenției și din nesfîrșita perioadă pornografică, pe care o trăisem în casa lui badea Vasile. Cu toate acestea, faptul că fusesem supus unei schingiuiri fizice, dar și morale, mi-a fost ca un fel de lecție pentru viitor, în care aveam să-mi pun în aplicare experiența. Totodată, lucrul acesta fiind și ca o învățătură aprofundată, reieșită efectiv din debutul meu, pe plan sexual, în contact cu genul feminin, pe care urma să-l am îndată. Afrodiziacul își făcea efectul în continuare, și atît în fuga mea fără rost, cît și în gîndurile mele derizorii din momentul acela, căutam la nesfîrșit să-mi potolesc senzația chinestezică, ce-mi reflecta pe față mișcările și intențiile înverșunate ale sexului. Prima casă de la întrarea în sat, fu unicul lucru ce-mi trecuse prin cap. Mai exact, nu casa, ci stăpîna – o babă implicată cu mîinele și picioarele în lupta aprigă cu moartea. Avea, probabil, vreo optzeci, sau nouăzeci, sau chiar toți o sută de ani, dar asta nu juca nici unh rol pentru mine; dacă e să mă precizez din nou – pentru instinctul meu turbat și terifiant, care tocmai atinse punctul culminant al evoluării sale. Bătrîna rămase văduvă încă de la întrarea în sînul fericirii conjugale, soțul ei decedînd în timpul spargerii frontului inamic. (Acel front, care decapitase atîtea demnități și care infiltrase cu cruzimea prostia omenească în conștiința sovietică de pe atunci). Se înțelege de la sine că, veterana nu avea pe nimeni și locuia singură. Întrat în sat și aflîndu-mă în dreptul porții ei, mi-am aruncat vertiginos privirea asupra străzii și am observat că era pustie – fenomen obișnuit în timpul unei zile lucrătoare de vară. Baba însă, trebăluia ceva prin fața casei. Lipsit de orice afabilitate și fără nici o ezitare, am dat buzna în ogradă, trecînd pe lîngă ea ca un vîrtej aproape neobservat. Cu o replică de protest în sere, hoașca se luă din urma mea după casă, apoi într-un șopron pentru vite. Nefiind în stare să judec și să-mi stăpînesc impulsurile convulsive ale organismului, mă năpustii asupra ei, trîntind-o pe un așternut de paie cu ciocleji și baligă uscată. Cu toate că simt o necesitate impunătoare de a descrie în continuare acțiunile mele teribile, mă voi abține s-o fac. A fost o scenă complect murdară, josnică și eu lipsit de orice firicel de moralitate. Dar mă consolez cu gîndul că, atunci a fost jocul preparatului stimulator și eu de bună voie, n-aș fi făcut mîrșăvenia nici în ruptul capului. Cu toate acestea, mă simt și mai sfîșiat de propria-mi conștiință, cînd mă gîndesc că această consolare ieftină nu mă justifică cîtuși de puțin. A doua, sau a treia zi bătrîna fu găsită țeapănă și rigidă, cu chiloțoii pe vine în șopronul din spatele casei. Evident că, nu s-a aflat nici pînă în ziua de azi cine a fost maniacul, însă pata aceasta îngrozitoare de mustrare, întrecuse dimensiunile oricărei alteia posibile în interiorul meu. În lupta cu moartea, bătrîna se ținea efectiv tare, iar eu m-am intermediat între ele, oferind prin cea mai josnică metodă, o mînă de ajutor Femeii-cu-Coasa. Ce se mai poate de spus aici? Imediat ce părăsisem ograda victimei, m-am refugiat în pădure. N-am apărut decît peste trei zile, înfățișîndu-mă dinaintea lui badea Vasile și a mătușei Aglaia. I-am convins foarte ușor și fără nici o aluzie la moravurele-i perverse că, dascălul pur și simplu își bătea joc de mine. Nu s-au lăsat înduplecați, fiindcă intuiau ceva de genul ăsta în comportamentul său și în timpul dispariției mele, cînd a venit să-i întrebe despre mine, m-a înjurat și imprecat ca pe o neființă. Dintr-o dată m-am eliberat de tot soiul de gînduri impudice și m-am simțit inexplicabil de fericit. Viitorii mei părinți adoptivi erau de partea mea și aveau să mă protejeze ca pe propriul lor copil. La capitolul DASCÃLUL se poate scrie volume întregi, însă nu vreau să vă impun o lectură plictisitoare și dezagreabilă, din cauza evenimentelor sale obscene, fapt pentru care voi încerca să mă abțin. Îmi dau perfect seama cum e să citești despre astfel de porcării și din punctul acesta de vedere, aș vrea ca sentimentul de gratitudine sau compătimire, să fie reciproc: mă refer la insatisfacția de a-mi descrie copilăria împuțită. Cu toate acestea, mă voi opri încă la un fragmment, care sunt sigur, și-a jucat rolul destul de hotărîtor. Relația călduroasă cu Omul-de-Paie a fost unicul lucru pozitiv din perioada trăită în familia dascălului. Atunci cînd nu pășteam vitele și urmam să rămînem acasă, „evlaviosul” obișnuia să mă închidă în pivniță (mătușa Catinca muncea de dimineață pînă seara, într-o organizație din Chișinău, și nu avea cum să știe nimic despre toate acestea), iar eu îmi găseam unica alinare în amiciția cu blîndul meu prieten. El era ca o fîșie de lumină tămăduitoare pentru rănile mele sufletești. Își făcea apariția în întunericul tenebros din pîntecele zemnicului,imediat ce începeam să plîng. Se apropia de mine, mă atingea și cu un gest supranatural își deschidea coșul pieptului, oferindu-mi cîteva dulciuri din zahăr de diverse forme. Le luam și le puneam în buzunar, fiind mereu cu gîndul la ele. Voiam să le mănînc îndată, dar le păstram pentru mai tîrziu, atunci cînd el avea să mă părăsească. În acele momente, mă ghemuiam printre borcanele cu dulcețuri și zarzavaturi și începeam să le sug, imaginîndu-mi cum Omul-de-Paie dansează, ori îmi povestește despre zîne frumoase și feți voinici. De obicei, cînd era alături, se întindea peste cufărul cu cartofi și începea să roadă tuberculii ca un iepure. Îl întrebam, de ce mănîncă cartofii cruzi, iar el îmi zîmbea stingherit, arătîndu-mi dinții fărămițați, apoi rodea în continuare. Mă lungeam și eu lîngă el, cuprinzînd cu mîinele, cît de tare puteam, oceanul imens de solonacee și începeam să rod. Mîncam unul sau doi, apoi simțeam o turgescență în stomac și-mi abandonam pe loc ocupația. Începeam să plîng cu fața în ăalme, iar el observînd asta, sărea imediat de pe cufăr și venea lîngă mine. Cu o privire compătimitoare în ochi mă acuprindea și mă mîngîia, liniștindu-mă cu limba sa fîlfîietoare. Odată ne-am pus în plan, cum să-l pedepsim pe dascăl. Zile în șir ne șușoteam la ureche despre cele ce aveam să facem. Trebuia analizat cu atenție orice amănunt și respectiv, făceam repetiție ca la teatru, însușindu-ne rolurile pe care urma să le jucăm. Eram nespus de fericit în acele momente decisive și el, cu toate că era doar un personaj animat al imaginației mele, se comporta la fel de copilăros, avînd aceleași apucături ca și mine. În fine, planul era întocmit, rolurile învățate exagerat de bine și nu ne rămînea decît să precizăm ziua. Asta, de fapt, nu era o problemă și rămînînd în așteptare, ne-am aruncat asupra cufărului, chicotind și rozînd alehamite tuberculii. Ideea consta în următoarele: eu trebuia să fiu îngropat în cufăr și acoperit cu un strat subțire de cartofi, iar el să-și aducă cîțiva prieteni și să-i instaleze cîte unul în fiecare ungher al beciului. Unul dintre ei urma să rămînă în gol, pentru a fi mereu în preajma dascălului, atunci cînd acesta avea să între și să-i stingă lumînarea, imediat ce va încerca s-o aprindă. Era important ca întunericul să persiste și astfel să-i inspirăm animalului o groază de neuitat, iar noi să ne amuzăm pe cinste. Zis și făcut. Numai că vreo cîteva zile după stabilirea planului nostru, nu am fost supus închisorii subpămîntene. Se preapoate ca dascălul să intuit ceva, ori pur și simplu, decise să mă izbăvească un timp de temnița, care nu-mi mai părea atît de înspăimîntătoare. De fapt, cauza era evidentă. Fibromul avansat în regiunea pectorală a mătușii mele, o obligă pe aceasta să rămînă acasă cîteva zile, pentru a se întrema (Urma să înțeleg motivul concediului ei mai tîrziu, cînd avea să fie operată de cancer la sîn). Deci, odată ce ea rămase acasă, aveam să cunosc raiul pe pămînt. Nu că mi-ar fi oferit o dragoste maternă adevărată, dar dacă e să fac comparație între sentimentul ei și al soțului ei, atunci mă încumet fără nici o sinchisire să o numesc Zîmbet al Paradisului. În acele zile, îmi petreceam mai că tot timpul î grădină, alături de sperietoare de ciori. Anume matahala fu aceea care mă inspirase pentru însuflețirea imaginară a prietenului meu și de fapt, ea îl întruchipa în realitate pe Omul-de-Paie. Eram prieteni pentru vecie și nimeni n-ar fi fost în stare să ne despartă. Chiar dacă uneori eram luat de lîngă el și dus cu forța în casă pentru a mînca, Omul-de-Paie, care nu mai era deja sperietoarea din grădină, mă însoțea și se așeza la masă alături de mine. Îi puneam în față de toate cîte puțin, dar el refuza să mănînce. Îi era oarecum să-și deschidă gura și să-și etaleze dinții negri și stricați. Atunci, eu puneam pe un colț de ziar o felie de pîine și de toate celelalte și cînd ne întorceam la locul nostru de joacă, i-o întindeam și-l urmăream fericit, cum înfulecă nesățios bucatele cu tot cu hîrtie. Apoi se ținea cu mîna de burtă și cu o expresie împlinită a feții, îmi spunea că n-a mai mîncat de mult cu atîta poftă. Îl înțelegeam, fiindcă comparația pe care și-o făcea între tuberculii de cartofi și mîncarea obișnuită, o asociam cu despărțitura infinită dintre schingiuirile dascălului și puținele zile de fericire, din care gustam împreună atunci cînd mătușă-mea era acasă. Astfel, eram uniți printr-un canal comun, prin care curgea aceeași apă și în care se oglindea aceeași soartă. Mizeria lumii, în acele clipe, se răvășea în sînul ei, iar noi nu făceam decît să stăm de o parte și s-o privim de la distanță. „Copilăria” este un cuvînt dureros și terefiant pentru mine. Așa a fost întotdeauna, fiindcă am fost supus mereu capriciilor ei și din acest motiv justificat cumva, încerc de fiecare dată să mi-o imaginez altfel: cu mamă și cu tată, și poate cu frați și surori, care m-ar fi scutit de necesitatea de a-mi crea un frate fictiv. Încerc uneori să asociez copilăria cu visul și de fapt, îmi dau seama că anume această identificare este cea mai potrivită. Bîntuirea morții în starea dată este complect ignorată și atunci nu-ți rămîne decît să visezi, ori să copilărești într-o ambianță plăcută a îngerilor. Cu mine a fost absolut invers. Îngerii m-au ignorat încă din primul meu vis, pe care abia de mi-l amintesc și mi-au infiltrat într-un mod nerușinat conștiința, cu gîndul și teroarea morții. Acestea m-au însoțit tot timpul, mai ales cînd sufeream de pe urma tiranului. Meditînd despre toate acestea, sunt afundat într-o confuzie împăiengenită, de care trebuie să mă eliberez cu oeice preț. Trebuie să-mi explic, de ce copilăria mea a fost un coșmar și nimeni n-a avut grijă să mă trezească la timp. E cert că, singur, lucrul acesta nu mi-l voi explica nici în ruptul capului, dar totuși! Trebuie să existe ceva sau cineva, care să-mi limpezească rațiunea și să mă eșibereze de aceste frămîntări infernale. „Eu și cu tine vom deveni adevărate personalități! Vom pătrunde în conștiința poporului și vom rămîne acolo pentru vecie!” mi-a spus o dată Omul-de-Paie. „Vom sparge pelița groasă a ingratitudinii statale și vom atinge desăvîrșire!” continua el exaltat. Nu-l înțelegeam, fiindcă îmi vorbea despre lucruri necunoscute, însă entuziasmul cu care o făcea, îmi inspira niște senzații de nemărginite dimensiuni, care aveau să-mi îndreptățească mai tîrziu intuirile. Omul-de-Paie mi-a mai spus că-și va sacrifica viața pentru mine și mă va feri de dinții fioroși ai canibalilor comuniști. Lucrul acesta, întocmai ca și celelalte, îl percepeam foarte vag. Nu înțelegeam, de ce prietenul meu care nu există, își va sacrifica viața sa la fel de neexistentă, pentru a mă salva din ghiarele unor lepădături, care eram sigur că nu vor avea nici o contribuție cu mine. În final, toate s-au adeverit și mi-am dat seama că Omul-de-Paie era o ființă cu adevărat reală. Cum altfel ar fi prognozat evenimentele și s-ar fi opus morții în locul meu? Întorcîndu-mă la perioada fragedei vîrste, îmi dau seama că, unica trăsătură comună a copilăriei mele și a celorlalte este că, toate constituie conceperea unor evenimente, ce vor fi dezvoltate pe parcursul maturității. Iar visul, pe care l-am identificat cu acestă vîrstă, nu este decît o reflectare a desfășurărilor respective în adevăratul coșmar al vieții. Deducînd acestă concluzie din cele reflectate pînă acum, îmi dau seama că, copilăria mea și toate cîte aveau să urmeze după ea, n-au fost întîmplătoare. Acum înțeleg de ce n-am avut nici mamă, nici tată, care să mă trezească la timp din tenebrul vis și de ce am fost silit să simpt pe propria-mi piele tortura infernală. Nu trecu mult timp și mătușă-mea se refăcu, astfel fiind nevoită să se încadreze în muncă, pentru că salariul ei era sursa principală de bani în familie. Respectiv, începuseră și pedepsele mele, urmate de penetenciarul subteran. În prima zi am fost cuprins total de acea frică spasmodică, specifică atmosferei subpămîntene, dar Omul-de- Paie reușise să mă liniștească. M-a adeverit că planul nostru era încă în vigoare și avea nouăzeci și nouă de șanse dintr-o sută că va funcționa. A fost nevoie de ceva timp, ca să-mi revin și să înțeleg despre ce fel de plan vorbește și ce anume trebuia să funcționeze. În sfîrșit, mi-am amintit de toate cîte le pusem la cale și deodată m-am simțit ușor ca o pană. Aveam senzuția că plutim împreună cu Omul-de-Paie prin aerul umed din beci și în curînd, toate aveau să se termine. Erau și prietenii săi, cărora nu le puteam distinge chipurile din cauza întunericului, dar s-au dovedit a fi destul de blînzi și dispuși să ne ajute. Am înscenat de cîteva ori capcana, pe care i-o pregătisem dascălului și am cizelat cu minuțiozitate detaliile, apoi ca printr-un pocnet surd au dispărut cu toții. Tocmai se deschise ușa și în capul scărilor apăru temnicerul, poftindu-mă să ies afară. Inima îmi zvîcnea în piept ca la un animal înjunghiat, fiindcă în ziua următoare, în sfîrșit, aveam să mă eliberez de caznele sale nesuferite. De obicei, cînd eram închis în pivniță, dascălul mă vizita de cîteva ori pe zi. Cel puțin o dată, mă supunea supliciilor sale, sugîndu-mă cu înverșunare și de fiecare dată, lăsîndumă cu senzația unui spin în creier. Uneori, cînd mă impuneam categoric, îmi cumpăra înghețată ori bomboane de ciocolată. Evident că, toate îi erau aruncate în față, dar cînse înfuria și mă înjura ca, un tunet într-un borcan crăpat, nu-mi mai rămînea nimic decît să mă supun. Știam că toate aveau să se termine odată și mă resemnam, închizînd ochii și udîndu-mă în pantaloni. Cînd vedea cum pata îmi crește pe materialul textil, ori pur și simplu simțea mirosul acru de urină, își pierdea mințile. Mă apuca așa deodată și mă arunca la pămînt, scoțîndu-mi haina umedă, apoi ca lipsit de rațiune, mă lingea peste tot, cum își linge un anumal puilul nou-născut. Știam ce mă așteaptă – niște senzații serbede și repetate cu nerușinare în fiecare zi, care-mi răscoleau cu atrocitate nimicul din piept. În acele clipe, Omul-de-Paie nu putea să intervină și să mă salveze, fiindcă îmi era cu neputință să mi-l imaginez alături, în schimb, cînd a fost să fie ceea ce plănuisem, și-a demonstrat cu verilitate sentimentul de prietenie. Era pe la amiază, cînd dascălul coborî scările cu lumînarea aprinsă în mînă. Privindul de jos, din întuneric, nu puteai să-i distingi decît umbra legănată și aureola obscură a lumînării. Deodată, o boare neașteptată de vînt, îi stinse firicelul de lumină. Nu știu dacă lucrul acesta îi sugerase ceva, însă o aprinse din nou. Coborînd încă cîteva trepte, lumînarea se stinse din cauza aceleeași adieri ușoare de aer. „Ce dracu!” bîigui dascălul sub nas și cu o îndemînare încîlcită a degetelor, aprinse încă un chibrit, pe care îl duse spre fitilul fumegînd. Răsufla greoi și sacadat. Punînd palma în fața făcliei, pentru a o feri de un eventual curent, înaintă mai departe în întuneric. Ajuns în dreptul butoaielor cu vin, ridică flacăra de-asupra capului, cu speranța de a lumina cît de cît încăperea și mă strigă pe mine. Se făcu din nou întuneric. După mornăirile sale înăbușite, dascălul părea că i se calcă pe nervi. Aprinse încă un chibrit, dar acesta fu stins imediat. Aprinse încă unul – același joc. Încă unul... și tot așa, pînă nu le aruncă enervat pe toate împreună cu lumînarea. Orbecăia împleticindu-se prin întuneric și mă striga pe un ton sufucient de furios. A răspuns Omul-de Paie, sau unul dintre prietenii săi, care se afla într-un ungher. – Sunt aici! – Unde? Întrebă animalul zbuciumîndu-se. – Aici, răspunse altul din alt ungher. – Aici, unde? – Aici – aici! Se auzi o altă voce din alt colț al subsolului. – Spune-mi exact unde ești, altfel te omor! – Dar sunt aici, răspunse și al patrulea. Dascălul se enervă la culme și cum spărgea întunericul pe achipuite, se împiedică orbește de ceva, căzînd și lovindu-se de feroneria unui raft pentru borcane. – Fu-tu-ți Dumnezeii mă-sii, fluieră el printr-un scrîșnet de durere, acum chiar că te omor! – Nene dascăl, ce tot îndrugi acolo, că nu-nțeleg? – Nene dascăl, vorbește mai tare, că nu te-aud! – E păcat să-l înjuri pe Dumnezeu! – Nene dascăl, unde ești, că nu te văd? – Acuși ți-arăt eu unde sunt! Zise profanatorul îndrăcit și se ridică în picioare. Eu stăteam chitic în cufărul cu cartofi și eram nespus de bucuros că, în sfîrșit, dascălul este pus la punct. Tare mi-aș mai fi dorit să particip și eu la scena batjocoritoare împreună cu ceilalți, dar dacă nimeream în mîinele sale, aveam s-o pățesc cum nu se poate de rău. În tot cazul, eram satisfăcut de apropiata victorie și nu-mi rămînea decît să urmăresc auditiv cintinuarea evenimentelor. – Nene dascăl, vreau să ți-o dau în gură! – Și-n cur, dacă se poate! – Vreau să ți-o dau în toate găurile! – Ei, ce zici? – Spune mai întîi unde ești? Întrebă el parcă speriat. – Sunt aici! – Și-aici! – Și-aici! – Și-nc-aici! Trebuie să vă spun că, vocile oamenilor-de-paie sunau consecutiv din toate părțile, cu un ecou pătrunzător, astfel impunîndu-i nemernicului un sentiment de neîncredere și o teroaoare pulsativă. – Ei nene dascăl, dai curul la bătaie? – Sau poate, te sfiești cumva? – Nu-ți fie frică, n-o să te doară! – Nene dascăl, ce dracu! Vrei să te fuți, ori nu? Dascălul se înspăimîntă pe bune. Cu mișcări stîngace făcu cîteva rotiri în jurul său, aruncîndu-și mîinele în gol. – Cine mai este aici? – Nu te teme... – Cine ești? – Iisus Hristos! – Spune, cine ești? – Sfîntul Petru! – Eu nu glumesc, spune cine ești? – Sunt Dumnezeu și am să te fut în cur! Nu știu la ce s-a gîndit dascălul atunci și cît de îngrozitoare i-au părut acele momente, însă, cu siguranță că l-au lăsat copleșit pe dinăuntru. Nici măcar, nu i-am auzit pașii cînd a urcat scările, în schimb, un amestec de hohote puternice izbucni în urma sa, luminîn parcă un pic întunericul. De atunci, el nu avea să mă mai deranjeze, doar cu excepția cazului, cînd am fost supus urmărilor turbulente, cauzate de preparatul afrodiziac. Amin.