Pe peron, asteapta Acceleratul

Eram în gară, peronul umed se-ntindea de-alungul rochiei mele, Și așteptam Acceleratul, spre nicăieri, o destinație ciudată Spre nicăieri, unde lumina e albastră, unde vântul nu adie;ci arde Spre necunoscuta lume de pământ dur. Vântul își micșora pașii cu fiecare secundă ce trecea, pe lângă rochia mea, Of .... , îmi smulse; eșarfa de mătase; și-o vedeam zburând, ca și-un înger spre înalt, Se depărta de mine și de peron. Fiecare strop de ploaie, se prelingea pe chipul meu de rouă, Fantastic - Fiecare secundă, bătea în mintea mea, precum un tic-tac, ascuțit Și bărbia-mi; tremura de frig. Credeam că am luato spre răsărit, și nu era destinația aceea de fum De care îmi aminteam vag; și-eșarfa era pe peron; adusă de ceva bizar, Poate un sfânt, de sufletu-mi legat Poate o umbră din neant, Ce-atâta filozofie acută; adusă de vânt; nu de umbre. Ciudat, din câte știam eu; ce i-a vântul în mâini, niciodată nu-l mai revezi, întelegi?! Doar, dacă apuci să-l prinzi de braț; așa mai salvezi, ce ți-a luat; Un șal, un sacou, un nasture; În cazul meu, eșarfa de mătase; ce-am primito cândva de la mama mea. Credeam, că tot ce-mi i-a ploaia, sau noaptea, vântul sau dimineața Niciodată, nu o să le mai am, M-am înșelat amarnic; mi le vor aduce pe rând; și nu grăiesc în van. Știu, că în gară pe peron, încă mai zăbovesc l- Acceleratul, spre nicăieri; Încă mai am ochii plini de stropi de ploaie, Încă-mi mai tremură bărbia de frig; Din toate acestea, ceva e ciudat Acceleratul meu spre nicăieri; întârzie să sosească Și nu-nțeleg, de ce oare?! Probabil: m-am ridicat din pat prea devreme ori poate prea târziu; Probabil; acel peron, se află într-un vis de-al meu; Probabil;mi-e dor să plec departe într-un Accelerat, spre o destinație aparte. Stiați, c-am realizat mult mai târziu Nu e Acceleratul, spre destinația aparte, Cel pe care-l așteptam pe peron în gară, Pe-un peron, umed de ploaie: E cursul vieții - Ce-i întotdeauna îndreptat spre o destinație aparte -