Poezie
E vid
1 min lectură·
Mediu
Un nor negru se abate asupra mea,
O mână pe umăr mă bate,
O voce din noapte
Îmi spune „Adio”.
Un înger mai zboară în flăcări
Și-o altă voce îmi spune
„Mergi mai departe”.
Acum sunt singură în întuneric
Și caut o lumină.
Însă ploaia rece ma-nfioară
Și fără să vreau mă cufund în beznă.
Și părul îmi e ud,
Și ploaia nu contenește să se oprească.
Dar apare o stea
Și vreau s-o cuprind.
Insă vidul din zare mă-mpiedică să fac asta
Și plouă mai tare...
Și steaua dispare...
Și frigul se lasă
Tot mai jos pe pământ.
Nici cerul nu se mai vede,
Și totul se pliază
Ca-ntr-un macabru mormânt.
Și frunzele foșnesc în noaptea posacă,
Și valuri de ape coboară pe stânci,
Și stele de gheață mai răsar din pământ.
Dar ... noaptea e la fel de posacă.
Un vierme sfrijit se târăște ca pe roți,
Și noroiul e tot mai mare.
Sărmanul vierme, se zbate să trăiască.
Însă viața-i e curmată de valul adânc.
Însă eu mai vreau doar două roze albastre,
Să rămână pe veci înghețate în Neant,
Să vegheze roua din sufletu-mi păgân.
001696
0