Poezie
Fulgi de nea
4 min lectură·
Mediu
În alba și moalea perdea
Pământul tainic se-nfășoară,
Inima-i rece se-nfioară,
Atins de blânzii fulgi de nea.
Și prin noroiul înghețat
Pășește-o umbră-ncovoiată,
Deștearnă mantia argintată
În mersu-i greu și tremurat.
Nici troienitele cărări,
Nici vântul crâncen nu-l oprește;
Bătrânul cu greu se târăște.
Chemat de-un vis din depărtări
Trec norii vajnic viscolind;
În noapte mici ochi de lumină
Sfioși stau lângă luna plină
Prin valuri de umbre pălind.
Printre copacii-mpodobiți
Ce străjuiesc de veacuri valea,
Domol el își urmează calea
Sub firavi țurțuri înfloriți.
Drumul cel vechi și-ntortocheat
L-a mai parcurs demult, odată,
În tinerețea-ndepărtată,
Când era un mândru băiat.
Mult timp de-atunci a mai trecut…
Acum cu pletele-i cărunte
Coboară-ncet pe-a culmii frunte,
Printre nămeți spre hăul mut.
Alai de sălcii înghețate
Închid privirii lacul sfânt,
Ochiul bătrânului pământ,
Acoperit de nestemate.
Masive stânci înveșmântate
De chiciură-n diamante mici
Ce par sclipiri de licurici,
Păzesc a lacului cetate.
Ademenit de-o amăgire,
Dorea să o vadă din nou,
Al amintirii drag ecou,
Ce il chema fără oprire.
Întâia și singura oară
Din întâmplare a zărit
Ființa ce-ndată l-a vrăjit
Cu trupu-i gingaș de fecioară.
În juru-i stropi dansau în salturi,
El o privise-nmărmurit,
Dar ea s-a-ntors cum s-a ivit
În ale lacului reci falduri.
Ah! câte nopți și-a petrecut
Visând, sperând, nădăjduind,
Privind lacul cel alb cu jind
Cu ochii triști, palid, tăcut...
De-atunci de lume s-a ascuns,
Mereu citind vechile cărți
Și căutând în patru părți,
Dar rămânând fără răspuns...
Anii curgeau prin chin și dor...
Sângele său era nisip
Într-o clepsidră fără chip,
Și-l mistuia ne-ndurător.
Până ce-a auzit cândva,
De-un ceas temut și nerostit
În rare-inscripții tăinuit
Ce la un veac se re-nnoia...
Venit-a noaptea mult râvnită,
Prezisă de-anticii profeți,
Ai tainelor stăpâni semeți,
Când vidul luna o să-nghită.
O clipă magică, ascunsă,
Când luna pălește și moare,
Doar o secundă ea dispare
În umbra neagră, nepătrunsă.
O clipă, doar, de feerie,
Când dintr-o altă lume-apare
O preafrumoasă arătare
Ce doar o dată-n veac învie.
Încet ca moartea se lăsa
Obscurul tragic și inert
Materia neagră, vast deșert;
Toate în somn le cufunda.
Doar apele alb tresăreau
În albul lor amețitor,
Albeau undele-n lung fuior
Și raze albe răspândeau.
Iar mici scântei vii, argintii,
Așchii de gheață în vârtej,
Se-ncheagă-n aer ca un vrej,
În valuri repezi alburii.
Din praf de stele diafan
Se naște-un trup suav de zână,
A lacului mândră stăpână,
Un astru-n al nopții noian
El zăcea jos orbit, slab, mut,
Zăcea parcă lovit de boală
Iar trupu-i parcă era smoală
Un bolovan negru și slut.
Iar ochii lui, cărbuni nestinși,
Săgeți de foc ascund sub gene,
Furtuni de jar fierbeau în vene
Și-n inima-i tăciuni aprinși
Dar ca un bob de-otravă pură,
Luciul de lacrimă curgând
Trezi durerea-i crunt umplând
Ochi-i de dragoste și ură.
Un vuiet lung și chinuit
În cuget jalea îi sădea,
S-o piardă iarăși se temea,
Suflet de patimă zdrobit.
Pășea alene ca prin somn
Zâmbind spre fața ei mirată
Căci ea-l recunoscu îndată
Pe-al inimii ei uitat domn.
Din salba-i de perle de gheață
Desprinse gingaș o mărgea.
Atins de recea peruzea,
Bătrânul fu cuprins de viață.
Și se văzu în lac flăcău
Voinic, frumos ca-n prima zi,
Când învățase a iubi,
Biet rob supus de dorul său.
Și ca un sclav eliberat,
Curaj nebun el căpătă
Și-ușor stăpâna-și sărută...
Dar vai! ce gest necugetat!
În lac căzu-n acea clipită.
Simțind căldura ființei vii
Prințesa de-omăt se topi,
Muri-n iubirea-i nerostită...
Privea în jurul său uimit,
Neîncetat o căuta,
Să înțeleagă, refuza,
Că ea în brațe i-a pierit.
Dar cu un răgnet gros de fiară,
Lacul din lumea lui închisă,
Jelind pe fiica sa ucisă,
Vroia dreptatea să o ceară.
El fu-mpietrit și sfârtecat
Și fălci de gheață-l devorară
Ducând o răzbunare-amară
Pentru al său cumplit păcat.
Luna se-ntoarse-n noaptea ninsă,
Și-atunci zări înspăimântată
Pe-apa ce-a fost fără de pată
O rană roșie întinsă...
001744
0