Jurnal de azil

Doamne, imi amintesc si acum zilele fericite pe care le-am petrecut cu tine dupa ultima noastra cearta. Prima zi ne-am plimbat prin parc. Era toamna si frunze multe cadeau deasupra noastra care, imbratisati, uitaseram de spatiu si de timp. Te-am sarutat si n-ai raspuns dar tocmai asta e misterul tau. Ne-am plimbat cu barca pe lac si ai vrut sa vaslesti dar nu te-am lasat, erai prea firava pentru un efort ca asta. Cu ochii inchisi ai lasat capul pe spate si ai respirat aroma de toamna tarzie. Si ai zambit. A doua zi ti-am citit poeziile mele care vorbeau numai de tine, doamna a sufletului meu pierdut. Si ai zambit. Nu ma mai saturam privindu-te, aveai ochii inchisi de placere si parul ti se revarsa in suvite cazand ca o cascada pe umerii tai goi. A treia zi te-am trezit din somn mangaindu-te cu un trandafir galben, floarea ta preferata. Ai zambit. Roua de pe petalele florii ingenunchease pe buzele tale subtiri. Te-am sarutat iar si iar. Apoi, incet, ca si cum eram impreuna de la inceputul lumii ne-am iubit cu pasiune. Eram amandoi un singur trup dar mai ales un singur suflet... A patra zi, deja, intrasesi in putrefactie. Zambeai... Ce pierdere imensa. Fusesera singurele zile in care am simtit iubirea ta adevarata...