Drumul spre reducția fenomenologică

Drumul spre reducția fenomenologică Faptul se referă la experiență- atitudine naturală- lume, adică a fi- acolo-pentru-mine(„etre- la-pour-moi) . Faptul ne apare ca manifestare, iar aceasta este cea care produce aparența cunoașterii, de unde iluzia cunoașterii. A gândi ceva se reduce la simpla posiblitate de „a exista” a acelui lucru. Problema conștiinței, în sensul de a avea conștiința a ceva, presupune problema cunoașterii: dacă am conștiința unui obiect, înseamnă că îl pot și cunoaște sau chiar că îl cunosc. Obiectele sunt contingente aparținând unei experiențe posibile, de unde se poate conchide caracterul lor necesar. Ele sunt necesare pentru ceea ce înseamnă întreaga sferă a experienței posibile,nu în sensul în care Husserl vorbește despre importanța evidenței apodictice a lui „eu exist” . Avem experiența originară a obiectelor fizice în percepția externă și experiența originară a noastră, a stărilor mele de conștiință prin percepția internă . Conștiința altuia se realizează în contextul prezenței sale corporale, un fel de prezență a prezenței sale corporale. Distincția sensibil-esență este recuperată în unitatea lor, sensibilul ca ilustrare ,ca prezență perceptivă, esența ca fundament nedezvăluit. Între conștiință și obiect intervine semnificația ca ruptură dar și ca precizare a faptului că acea cunoaștere pornită de la substratul empiric începe cu actul perceptiv. Evidența lucrului, ca obiect, înseamnă semnificația sa plus intuiția . Ca și la Kant, conceptele fără intuiție sunt niște „flatus vocis”. Obiectele reprezintă multiplul, de unde se pune problema reunirii lor în gândire( sinteza imaginaței la Kant). Reflecția asupra trăirilor singulare are pentru obiect o realitate subiectivă . De aici ne putem întreba cum este posibilă abstractizarea pornind de la experiență și ajungând la generalități empirice, dincolo de subiectivitate? Mai curând am spune că acest lucru prezintă la Husserl un aspect temporal, care ține inclusiv de atenția subiectului. Ceea ce percep acum se prezintă sub forma obiectului care îmi este dat în experiență. Un portret sau o amintire nu face altceva cu un obiect decât să îl prezentifice. Deci, trecutul este ceva care a fost în forma prezentă, iar acum face parte din eu. El este reamintit și astfel conștiința eului se îndreaptă spre el însuși. Trecutul devine prezent prin amintire. În cazul lui Husserl, ficțiunea sau imaginția are rolul unui revelator de esențe, ea devenind un element fundamental al fenomenologiei . Un obiect singular este un fapt în măsura în care starea de obiect este o realitate individuală, dispunând de o necesitate eidetică, ceea ce înseamnă că ea este o individualizare a unei generalități eidetice . Lumea ( definită ca fenomen transcendental) îmi este dată ca și corelat al aparențelor subiectivității. Același eu singular constituie întotdeauna o sferă a obiectelor, sfera primordială. De la el poate porni întregul demers. Astfel, Husserl propune reducția fenomenologică ca modalitate de afirmare a conștiinței eului de sine însuși. Desigur, nu aceasta este semnificația completă a reducției. Husserl ne spune că ar fi o greșeală metodologică dacă s-ar trece direct la problema intersubiectivității, înainte de abordarea problemei eului și reducției sale. Metoda fenomenologică a reducției permite trecerea de la atitudinea naturală asupra lumii la o considerare fenomenologică a ei ca lume transcendentă. Suspendarea fenomenologică a judecății nu este un cuvânt în van: este suspendată credința exprimând poziția existenței lumii naturale. Ce înseamnă pentru lume această punere sub reducție? Fenomenologia înglobează întreaga lume naturală și toate lumile ideale care ies din „circuit”, în momentul reducției. Lumea este corelatul conștiinței atente sau ne-atente, perceptive sau care gândește. Eu am conștiința unei lumi care se întinde în spațiu fără sfârșit și care are o dezvoltare fără sfârșit în timp . Eu o descopăr prin intuiție imediată, am această experiență. Obiectele sunt acolo în măsura în care gândesc, simt sau văd asupra lor, ceea ce înseamnă că ele sunt în câmpul intuiției mele ca realități. Ele , de fapt, îmi sunt co-prezente în acest mediu, în contextul în care și eul meu și existența lor „se desfășoară” în același cadru. Obiectele în lume nu reprezintă epuizarea ei, pentru că ea este acolo pentru mine într-un mod conștient. Husserl introduce o nouă schemă: percepție- imagine- amintire- semn. Aceste concepte sunt introduse în cadrul temporalizării, deoarece lumea , ca ordine de existențe într-o succesiune temporală, prezentă pentru mine acum, este evidentă pentru tot „acum-ul”. Deci, în suspensie se află două lucruri: raportul subiect pur- conștiință; statutul lumii reale sau naturale. Avem în același timp faptul că Husserl operează retenția timpului imediat sau trecut în prezent, văzut ca reziduu material rămas, care implică o proto-constituire . Reducția constă, de fapt, în suprimarea unei limite a conștiinței ceea ce face posibilă legătura dintre teză, reducție și constituire. A înțelege lumea este deja realizarea mea ca subiect transcendental. Se face o dictincție între „je vois” și „je donne”. Primul este la nivelul natural, iar cel de-al doilea la nivel transcendental, făcând trimitere la actul perceptiv preponderent în cadrul natural și la actul reflexiv sau auto-reflexiv de la nivelul de după reducție. Prin aceasta din urmă nu am pierdut nimic, ci am câștigat totalitatea existenței absolute. Conștiința are în ea însăși un eu propriu care nu este afectat de reducție, acesta constituind regiunea unui eu originar din principiu și care este câmpul de aplicare al unei noi științe. Acesta poate îmbrăca forma unui reziduu rămas de după reducție și care poate fi cauza unui regres ad infinitum. Așadar, se poate spune că, în urma reducției, cunoașterea transcendentală de sine este fundamentul pentru orice tip de cunoaștere. De aici se pot trasa cele două erori ale lui Descartes: cogito-ul se formează în filosofia primă ca axiomă apodictică și subiectivitatea transcendentală este făcută obiect transcendental, de unde ar rezulta că teoria carteziană este un realism transcendental absurd. Problema suspendării trebuie înțeleasă ca o detașare de planul empiric printr-o întoarcere reflexivă aupra eului propriu. Cât timp sunt încă angajat în viața naturală nu pot să enunț cogito-ul, adică să mă întorc reflexiv spre mine . Realitatea este descoperită de mine nu în maniera în care apare, ci în modul în care este , există. Totuși, lucrurile sunt „daturi”, ceea ce face posibilă întrebarea dacă nu cumva sunt situat în aparența lumii. Totul pare un joc în care nu știm dacă aceasta este sau nu este aparență, lumea devenind un joc fără jucător .