Poezii

Femeia este nodul de cristal, pentru care bărbatul nu poate fi atârnat la urechea singurătății.

N-am închis un ochi azi noapte. Mi-a rămas, de când mi-ai zis, iarba câmpului din pleoape și-a fost vis, în loc de vis. Am găsit, târziu, spre seară, într-o pajiște

Sânii, hapsânii, înfulecă miezul mâinii. Iar la mări, pietroși, măslinii, sfârcurile-și coc - geloși.

Lungi funii de fum de țigară - șire de îngeri fugiți - se deșiră din mâna amară, prin șotron de păianjeni acriți. Trec cinci ore de ceai îndrăzneț, ca un pumn ce mă-ndoaie pe masă, Gura

Un aer zgârcit, spoit cu otravă, cu brațe ca cele ce urlă în port, la vamă oprește lumina gângavă ce arde spre ochiul meu mort. Respiră în mine o moară cu ceas, și-mi farmă seninul din

Pete albe la păscut pe sub cerul stins și umed - ca un gard cu păcuri uns, ii pe-o culme-ntinsă sus, care-și lasă-n vântul șubred cântecul vâscos și rupt. M-aș întinde ca o plută, din

Fluier un cântec nătâng, scuipat de-o cârciumă târzie în drumul cu umărul strâmb, unde,-n lumească liturghie, împărtășitu-m-am cu plumb. Și roata-i molatică-n vorbă! Răcoarea-i adoarme pe

Cuprinde-mă cu poftă de bețiv de toartele ce-n rochie se joacă. Mai numără secundele din tiv și-așteaptă-n palme-ți glezna să se coacă. Miroase-mi pasul florii pe spinare încercuind mijlocul

Se-aude marea ca un tren mărfar împins și tras de țărm și pescăruși. Te țin, iubito,-n brațe, ca pe-un far, trasând sub valuri șine de arcuș. Miroase-n sus a pâine de nisip din aburii ce-și

Își înalță marea stolul greu, ca un cer, întors spre noi cu fața, și cu pas mărunt, de Dumnezeu, trece-n haine ude, prin Constanța.

Își strânge noaptea nopțile din lume ca într-un ghem cu rază de andrea. Prin pături ne-mpletim ca niște sârme cu ghimpii răsuciți de după stea. Ne stă pervazul strajă la fereastră să nu ne curgă

Închin acest de clopot parfum, aceste dealuri în flori Celui mai bun, mai răbdător, Îngerului meu, păzitor.