Poezie

Oamenii mari

2 min lectură·1 august 2008

Mediu

Când ajungea acasă trebuia să se aplece

ca să nu lovească grinda cu fruntea

iar când se ducea la culcare

își lăsa afară o parte din umbră

Trecuse de jumătatea vieții

dar el continua să crească

ceea ce îi îngrijora foarte mult pe cei din jur,

drept pentru care familia s-a adresat

mai multor medici începând cu moașa comunală

care îl tratase în copilărie de gâlci

și terminând cu cei care erau doctori de mai multe ori

Unul i-a recomandat schimbarea locului de muncă,

Altul - să renunțe la tot ce are

ca să nu mai aibă la ce renunța

și ultimul - să alerge zilnic până la primărie

după tramvai

și de acolo să plece mai departe pe jos

Pe el nu-l durea nimic, era bine mersi

Numai că într-o zi, grăbit, a uitat să se mai aplece;

Poate i se făcuse și lui lehamite

să se încline toată viața

în fața lucrurilor mai mici ca el

Și atunci s-a lovit atât de tare

încât n-a mai putut scoate un cuvânt;

medicii chemați de urgență la căpătâiul lui

l-au văzut numai dând din mâini,

bolborosind cuvinte de neînțeles

și dându-și duhul;

Constatând apoi că pacientul murise

fără ajutorul lor,

s-au retras murmurând:

\"Uite-așa mor oamenii mari, neînțeleși!\"

12 septembrie 1987

poezia face parte din Fântâna în care se văd sufletele, 2005

001.239

ion untaru. “Oamenii mari.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ion-untaru/poezie/1795065/oamenii-mari

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.