Poezie
Sanatoriu
1 min lectură·
Mediu
Suntem sătui de-atâta boală
Că putem să dăm și împrumut
De pe-o pernă capul ni se scoală
Și-și caută o alta așternut
Ni se surpă zidurile bolnave
Mucegaiul le-a cuprins spre nord
Și se-nchid cetățile bolnave
Ca un flux de sânge dinspre cord
Și orice boală naște altă boală
Și nici una nu ne e străină
Că învțăm întruna ca la școală
Drumul cel mai scurt înspre ruină
Nu ne mai ajută medicații
Decât doar să ne scurteze drumul
În halate albe consacrații
Prin saloane-i răspândesc parfumul
Și ruina dusă pe picioare
Zilnic mai aproape-i de apus
Că de-un timp nimic nu ne mai doare
Și-acolo unde mergem, dureri nu-s
Când mai vine câte-un oaspe nou
Sprijinit de soră dintr-o parte
Intră în salon ca-ntr-un cavou
Până trece dincolo de moarte
Se micșorează veșnic universul
Și tavanul mai puțin înalt, e
Pe lângă ziduri ni se frânge mersul
Ca mesageri ai lumii celeilalte
Că moartea noastră e domoală
Atâta cât în vieți n-am încăput
De pe-o pernă capul ni se scoală
Și-și caută o alta așternut
1988
poezia face parte din volumul Condorul, 2001.
001444
0