Umoristului Petru Ioan GÂRDA

Foarte mult m-am strofocat
Ca să fiu precum Ionel
Dar oricât m-am încordat...
Nu pot să mă strâmb ca el!

Dan-T

Ai dorit să fii, se pare,
Un maestru absolut
Și vei fi un idol mare
Cu picoarele de lut.

Ei, ar zice Liviu Iurea,
Deci Prundoiu (de la prund)
Și Diviza, râd aiurea
Când se scarpină în fund.

Cică ăsta-i umorist -
Umblă cu grimase hâde...
Eu constat, mai optimist,
Că nici n-ai de cine râde...

Ce te-apucă, nene, criza
Cu acest limbaj de smârd?! A
Fost doar vina lui Diviza,
C-a dat cu oiștea în... Gârd(a).

Dan-T

Pentru încadrarea în ritm, refac ultimul vers:
Dând cu oiștea în... Gârd(a).

Azi cu toți îl i-au în seamă,
Și-l citesc pe Petru Gârda;
Dar cu drag lumea-l aclamă,
Tot pe-artistul Gheorghe Turda!

P.S:...să rimeze sută la sută talentele lor!

Ion, primul vers trebuia redactat astfel:
„Azi cu toți-l iau în seamă”.

Și acum, ca să nu ajungem la „plebicist”, să trecem la ”andrisant”:

Printre sute de talente,
Petru Gârda încă zburdă;
Tare-u priceput la fe(n)te,
Dar nu face nicio... urdă!

Așa-i, Ioane, când scrii pe genunchi în troleibuz, mai încurci locul cratimei, dar, bine merci, ai așezat-o la locul ei. Și să știi...

Petrea-l nostru e cu har,
Precum știm e și cu rânză,
Și la fete-i solidar;
De-ar mai face și vreo brânză...?!

TARE-I priceput, da! - cu și fără greșeli de tasTARE!

Îmi apar arsuri la rânză -
Nu știu Domnul cum i-ndură -
Când vorbesc de urdă, brânză,
Umoriști cu caș la gură.

Ești un corb, dar mititel
(Cel din fabulă-i figură!),
Cum te-am lăudat nițel,
Cașul l-ai scăpat din gură!

Ispășesc, firește, culpe,
Dacă sunt, în avatar,
Corbul păcălit de vulpe
(Vas-că de un găinar).

Vulpea nu-l mai păcălește
Chiar așa pe orișicare,
Doar pe unul reușește -
Ce se dă întruna mare!

Sunt un ”greu” și nu blufez,
Că, Ioane, vezi și tu, pe
Orice creangă când m-așez,
Simt rapid că mi se rupe.

Te rog să spui o vorbă clară,
Să fiu edificat și eu:
De la o muză-așa ușoară,
Cum ai purces, Petrică, greu?

Nu mai e rachiu prin cupe,
Altfel nu-ți găsesc vreo scuză:
Eu am spus că mi se rupe
De-alde voi, nicicum de muză!

Din catrenul tău greoi,
Eu constat, de bună seamă:
Ți se rupe nu de noi,
Ci, mai rău, de epigramă!

Operă de trei parale,
Minimorum minima:
Când citesc ce scrii matale
Mi se rupe inima!

Eu nu-s atent la tot ce zici,
Ba am uitat și cum te cheamă,
Dar văd: citind ce scriu pe-aici,
Începi s-o rupi și-n epigramă!

Când mă apucă o năpastă
Și am de-a face cu urâtul,
Îi frâng rivalului o coastă,
Iar uneori îi rup și gâtul!!

Citesc catrenu-amenințare
Și nu mai văd cu cin” să lupt,
Că, după-asemenea sforțare,
Ești mort... L-ai scris, bre, de te-ai rupt!

Dialogul nostru fin
A stârnit ceva ecou...
Te-ai mai întremat puțin?
Că aș vrea să-ți ”dau” din nou!

Ai tras oleacă de rușine -
Și iar la luptă cu haiducii...
Încearcă să te bați mai bine,
Altminteri Muza-ți dă papucii!

Cu câte muze-am cochetat,
În nopți târzii, de bună seamă,
Așa de mulți am căpătat,
Că umblu în papuci de damă.

Confesiunea-și are rostul
Și-atât de mult m-a intrigat
Încât mă-ntreb acum ca prostul:
Ce, noua-ți muză e... bărbat?

Ce-ntrebi retoric nu-i acuză
Și îți răspund cu toată gura:
Mă folosesc de orice muză
Să propășesc literatura!

Nu-ți vin, maestre, cu acuze,
Ci doar c-un sfat fără cenzură:
Când scrii, să nu te culci sub muze,
Că-ți iese subliteratură.

Atuncea când îmi crapă buza
Să-mi iasă bine cărțile,
Invoc, aduc la mine muza
Și-o-ntorc pe toate părțile.

Frămânți ființa ei sprințară
Și milă-mi e de muza ta:
Fiind, cum ne-o descrii, ușoară,
Nu cred s-o lași vreodată grea.

O mângâi fin, cu gesturi calme,
Pe ochi, urechi și nas și gât,
Cobor la sâni, îi țin în palme,
Dar nu cobor mai mult de-atât.

Sărută-i, nene, sânul crud,
Dar nu-ți accept dezmățul ludic:
Cu silicoanele de-un pud
Să fii bărbat atât de pudic?

Mulțumim pentru apreciere, domnule Radu Ștefănescu, aici le fierbe oala tuturor celor care găsesc un sâmbure de bucurie, căci asta vrem noi să semănăm...

pe dvs, epigramiștii, e că n-aveți țâfna poeților; vă faceți, artistic, de două parale, după care vă întâlniți la Gura Humorului, beți o bere, vă pupați și râdeți pe sub mustață... de râs, am mai râde și noi (unii de alții) dar cum râdem, ni se taie mustața...

Îmi face clipe dificile,
Oricât o mângâi eu pe sâni:
La muza mea există zile
Când e plecată săptămâni!

Văd că ți s-a pus cruce, ca epigramist. Mulțumesc, Radu Ștefănescu!

E muza ta - pe ce planete
Virgine, nu așa ca Terra,
Că îți aduce doar buchete
De la, scuzați-pardon, Venera!

M-au inspirat, amicii știu,
Femei mature, dar divine;
De-o vreme, însă, dacă scriu,
Mi-s muze fetele virgine.

Rămâi în epigramă scund,
De nu te umpli de păcate:
Cum poți să fii poet fecund
Când muzele nu-s fecundate?

Îți voi ierta, amice, aritmia,
Cât despre muze... nu-ți permit erori:
Să stie-ntâi ce-nseamnă poezia
Și-apoi să se gândească la feciori!

Vor ști ce-nseamnă aritmia
Și muzele ce umblă roi
Înnobilându-ți poezia...
Că se inspiră din Playboy!

În Playboy, muzele rebele
Și-arată trupurile goale,
Iar eu, uitând-mă la ele,
Creez poeme geniale.

Te uiți la muze despuiate
Și nu știu ce mai simți matale,
Dar văd: te umpli de păcate
Scriind poeme-atât de goale!

Cum ar fi zis și Păstorel
Teodoreanu, Fernandel,
Bourvil sau Dobrogeanu Gherea,
Tu ai probleme cu vederea.

M-au cunoscut și Păstorel
Cu Bourvil, Gherea, Fernandel
Și mi-au înfipt în piele ghimpul:
- Degeaba-ți pierzi cu Gârda timpul!

M-am întâlnit cu Păstorel,
Bourvil și Gherea, Fernandel
Și mi-au înfipt în piele ghimpul:
”Degeaba-ți pierzi cu Gârda timpul!”
(Ion Diviza)

Mă lupt cu tine în duel,
Crezând că ești un Păstorel,
Iar tu glosezi pe lângă teme...
Eu cred că-i pierdere de vreme.

Când mă compari cu Păstorel,
Mă simt dotat și tinerel;
Tu nu ești, nene, genial
Să te compar cu Marțial!

Cu genialul Marțial
Eu semăn, totuși, parțial;
Cu talentatul Păstorel
Tu nu aduci, de fel, defel!

N-aduc defel cu Păstorel?
Petrică, tu nici n-ai habar
Că eu sunt chiar mai bun ca el...
Nu m-ai văzut ce pot la bar!

N-aduc de fel cu Păstorel?
Petrică, tu nici n-ai habar
Că eu sunt chiar mai bun ca el...
Nu m-ai văzut ce pot la bar!