E noapte

E noapte. E noapte si eu sunt singura. Dintr-o data se aude un strigat asurzitor, strigat care-mi spune: e noapte! Si-mi dau seama ca acel strigat nu vine de undeva din afara mea, el vine din mine, din pieptul meu... As vrea sa pot opri acest strigat, dar se opreste el singur. Si din nou ma trezesc singura. Stau in fata unei ploi triste care ar vrea parca sa strapunga si cele mai adanci strafunduri ale pamantului. Este o ploaie de lacrimi. Si aceste lacrimi sunt mari, mari, dese si repezi. Sunt niste lacrimi pure. \"Da!-le recunosc!\"- striga sufletul meu. Sunt ale unui Dumnezeu. Un Dumnezeu care plange. Plange pentru ca ne vede pe noi. Plange pentru ceea ce am ajuns si pentru ca nu ne poate ajuta. Si plange, si plange... Pamanturile, casele, ogoarele sunt inundate dar nu de o apa oarecare ci de lacrimi sfinte, lacrimile Lui. Aceasta ploaie imi inabuse orice simtire. O privesc din toate partile, patrund cu privirea in toate ungherele ei si incerc sa ma obisnuiesc cu jocul ei care se repeta iar si iar si iar... Tunetele si fulgerele ma sperie, ma indeamna spre pieire. Dar eu stau in fata acestei ploi si stau si stau... singura si ...plang.