La inceput a fost Cuvantul

Stau intinsa pe iarba si privesc cerul.Picaturile de roua imi inunda fiinta.Incet,incet,ma intorc spre mine.Inchid pleoapele ca pe niste obloane ca sa-mi privesc sufletul.Tu,cel care citesti,ti-ai privit vreodata sufletul prin ochii tai si nu prin prisma judecatii celorlalti?Da?Ai vazut si tu un vartej de cuvinte nerostite si impliniri amagite? Poate ca acesta e sufletul.Un amalgam de suferinte si fericire.Ce este fericirea?Ar putea fi starea aceea de nepasare, inundata de zambete si hohote spontane de ras.Unii spun ca fericirea e o utopie.Nu,fericirea e a prostilor.Sigur.Pentru ca pe ei nu-i framanta nimic,nici o intrebare legata de viata ,Dumnezeu sau vesnicie.Pentru ei,desigur,lumea e mai simpla decat a celorlalti.Ca o pictura de contururi,o forma fara fond.Ca o poveste ce incepe cu Cuvantul si se sfarseste intr-o extrema alba sau neagra,buna su rea,sau de ce sa nu-i spunem pe nume rai sau iad. Da, la inceput a fost Cuvantul.Dar oare trebuie sa ne imaginam acest cuvant primordial ca pe-o aglomerare de litere sau ca pe esenta tuturor cuvintelor rostite si nerostite ale vietii si mortii?