Poezii

Obișnuiesc să mor Când sălciile albesc Și iarna-și plânge pustiul. Ploaia ce-odată venea Spre tămăduire Azi își udă copii. Și din noi, ultimii credincioși, Crește cerul. Nu mai suntem

Dă, Doamne, credință! Să pot să suport și ziua ce vine Cu toate că nu sunt a ei. Și nici lumii nu fac cinste Cu sufletul meu adormit Și visător. Uit mereu spre ce duc pașii Și-n urmă-mi

Sunt puțin din tine Când târziu, în noapte, Aștepți gândul să ți se oprească. Greu și dificil urcăm Aceeași cărare În slujba ta îmi pun sufletul Cinstit, sălbatic, dar credincios. Să nu