Poezie
CRIZANTEMELE
DRAGOSTE SI DURERE
3 min lectură·
Mediu
Crizantemele
Copil fiind am cunoscut de mult aceste flori
Îmi aduceau aminte de morți și cimitire,
Când le vedeam, în suflet îmi pătrundeau fiori,
Îmi anunțau căderea naturii-n amorțire.
Știam că după ele urmează vânt și ger
Cu stranii flori pe geamuri și pe la streșini gheață
Culorile naturii din vară toate pier
Și toate par fantome învăluite-n ceață.
Þin minte le văzusem la tata pe mormânt,
Micuțe, colorate, ca de-un zugrav avar,
Era noroi oriunde, și burniță și vânt
Simțeam un frig în suflet și-n gură-un gust amar.
Era plin cimitirul de ziua celor morți,
Mi se păreau c-acestea sunt lacrimi de copil
Din cei ce întind mâna pe la avute porți
Cu mâinile-nroșite și sufletul febril.
Și foarte multă vreme eu nu le-am suferit,
Îmi întorceau privirea când le vedeam pe drum,
În coș la florărese sau în vre-un loc ferit
Vândute de țiganii cei înnegriți de fum.
Mă cuprindea tristețea văzând o crizantemă
Știam că mi se scurge viața în zadar
Ca blestemat de ceruri, purtând o anatemă
O lacrimă se uscă și alta vine iar.
Și s-au scurs astfel anii, încet, pe nesimțite
Și nu a fost o toamnă să nu le-ntâlnesc
Vedeam doar partea sumbră-a naturii amorțite
Dar n-am văzut splendoarea care le definesc.
Curând le revăzusem în camera în care
Cu-atâta fericire-mpreună le-am privit
Când mi-aduceai în suflet atâta alinare
Fiind cu tine-alături atât de fericit.
Aceste flori frumoase și-atât de persistente
Cu dragoste pe care în suflet ți-o păstrez,
Erau de-acum acele dorite stimulente
Ce mă făceau în lipsă-ți să pot să te visez.
Privind o crizantemă, adesea cu mirare,
Vedem cum că apare din ea un chip iubit.
Și-apoi se conturează din ce în ce mai tare
Imaginea-ți divină . . . Și dispărea subit.
Și alba ei corolă, care imaculată,
Redevenea iar floare atunci când apăreai,
Și nu știam din două care-i mai minunată
Dar cea mai iubitoare oricum tot tu erai.
Cu ce fidelitate-mi țineau tovărășie
Parcă-mi spuneau : așteaptă că vine în curând
Fi calm nu-ți pierde firea, ea n-are să-ntârzie,
Și-mi alungau gingașe neliniștea din gând
Ce dragi îmi sunt acum. Aș vrea să înflorească
În fiecare lună ca să le văd mereu
Neliniștea din suflet să mi-o mai domolească
Cu ele stând alături nu mi-e atât de greu
Dar vai, fără de voie mi-aduc melancolia
Care-mi domnește-n suflet din zori până-n amurg
Unde e fericirea ? Unde e veselia ?
Unde ești tu acum . . . Și lacrimile-mi curg
Mai am înc-o speranță, presimt adeseori,
(Să nu fi supărată, să nu plângi, nu te teme)
Că vom mai fi-mpreună, în jur cu aceleași flori.
Privi-vom împreună aceleași crizanteme.
013.906
0
DT