Dragoste amară...

E obosit. E bolnav. Cine să-l bage în seamă... Ea vine la patul lui și-l trage de mâneca halatului ce-i atârnă parcă neputincios. Se întoarce cu spatele la ea și-o ignoră. O ignoră plângând... Bolnavii se înghesuie pe tărgi. Doctorii râd sau îi înjură !! - Câtă nesimțire! Câtă cruzime! Câtă ură! șoptește el printre sughițuri de plâns. - De ce nu mă lasă, măcar, să mor, să nu mă mai chinui atâta? Omul își plânge soarta și așteaptă, cumva resemnat, moartea... Obosită și ea, se așază pe pat, lângă el, și-i spune: - Las\', pân\' la urmă o să treacă! O să vezi... ai să reînvii... cu cine mai cresc eu copiii noștri? Și-i freacă, cu palmele tremurânde, pieptul chinuit de boală... La un moment dat, bărbatul tresare. Se întoarce spre ea. Tace. În ochii lui se stingea lumina, lumina cu-aromă de dragoste amară...