Oda necazului
O roșcată creatură îndopată pân la moarte se crede cam prea matură, ca să vada cât nu poate. Căci prostia-i la putere și cel prost e și fudul; Pentru mine-i o durere, că în loc de cap e...
lipsită de sens...
cred că mă scald într-o minciună...posibil că toți ne scăldăm într-o minciună. și pierdem adevăratul sens al vieții, pierdem din mână firul acela fin și subțire care să ne scoată la suprafață, iar
Pe cărarea...
Mă pierd pe un drum umbrit de preaîntâlniții copaci vechi, din vremurile când Dumnezeu scria prima poruncă pe tăblia de piatră. Nu e nimeni aici, doar eu și cu alter ego, amândoi parcurgând același
wenige gedanken
Mă plimb în întuneric pe o stradă, singură. Așa aș fuma o țigară ca sa îmi ard în fum gândurile, dar...din păcate(sau poate fericire)nu fumez. Nu-mi rămâne decât să merg în continuare pe labirintul
Reverie
Sub palida cunună a petalelor de argint se vede un chip de astru, divin, îmbrăcat în haina numită OM. Și oftează, pierdut în negura vremii, parcă ar fi trecut deja de Zenit. Să fie oare un geniu fără
