Panarama deșertăciunilor

Vorbeam prin vis aseară

Cu tatăl meu.

Diafan context.Stăteam pe crăpaturile patului

Și relaxat așa cum ma știu de obicei

Ziceam:

Cum am ajuns tată toți așa deștepți?Și

Cum de prostia și idioțenia,pupincurismul și mediocritatea

Ne-au făcut poeți pe toți?Și editori?Și jurnaliști?Și politicieni?

Să fie oare de vină apartamentele din care dimineața vedem psiholgia vieții?

Construite poate peste casa ta?

Și in care traiesc astăzi viitorii și actualii iluștri intelectuali români?

Căci cuvântul frumos,tată,nu se naște din frumos,

Ci din dejecțiile unor minți bolnave și sucite

Vopsite cu cuvinte sofisticate,prost scrise și prost vorbite.

Chiștocari ai cuvântului,boschetari ai căror strofe sunt la fel de sensibile ca huruitul

Unei locomotive bătrâne și puturoase

Care a venit în gara din orasul nostru

Si i-a adus pe toți.

Să-i facem oameni,tată.

Unde am greșit?

Strigam prin somn spre tata,

Dar tata mort cum e

A rămas tot mort.

Și zâmbind mi-a zis:

Baiete,tu nu vezi ca visezi

Și viața-ți prețioasă,

Tu prin deșert ți-o pierzi?

Mai bine te trezește si mergi de vezi pământul

Ce-n sânge și-n sudoare l-au strâns strămoșii tăi

Adu-i tu roadă bună să nu-l mai bată vântul

Și abia atunci iubirea-ți va ieși din condei.

Și-oricât t-or bate răii si-oricât va fi de greu,

Să răsădești o floare si pe mormântul meu.