Coada de veveriță

Am doar doisprezece ani, dar bunicul, cu care locuiesc de când a murit bunica, mă ia cu el peste tot, la lucrul câmpului, la pădure după lemne ori la făcutul și căratul fânului cu carul și cei doi bivoli de care nu se desparte decât noaptea în cele câteva ore de somn. Nu mă omoară cu munca, fac și eu doar ce pot, dar el zice că vrea să mă obișnuiască cu greutățile vieții, iar mie îmi place la nebunie orice ieșire cu carul și cei doi bivoli pe care-i ador. Azi mergem în Poieniță după un car de fân. Drumul e mai lung și ne grăbim să nu ne prindă noaptea la întoarcerea spre sat, să putem coborî pe lumină prin defileul stâncos de pe Valea Neagră. Încărcăm carul în grabă, bunicul, mânuind cu multă pricepere furca cea lungă, mi-aruncă în car palele de fân pe care eu încerc, după puterile mele și îndrumările bunicului, să le așez cât mai bine în car, să distribui greutatea cât mai uniform, să nu cumva să se răstoarne carul pe drumul cu ogașe adânci, praguri stâncoase și ponoare abrupte. Soarele se apropie de linia orizontului când pornim și noi la vale cu carul încărcat și bine legat în funii, bunicul în fața bivolilor îndemnându-i la drum, pe fiecare după numele lui, eu în vârful carului, contemplând panorama văii Someșului scăldată în lumina de aur a amurgului, până departe spre Beclean și Dej unde coloana de fum a combinatului se înalță spre cerul tivit cu nori sângerii. Trecem pe lângă bătrânul păr pădureț ce străjuiește drumul pustiu ca un reper vizibil de departe, privesc trunchiul gros și coroana întunecoasă, moment în care observ o veveriță jucăușă săltând în sus și-n jos pe trunchiul scorburos. - Uite, bunicule, o veveriță! strig eu vesel din vârful carului. Bunicul se întoarce și oprește bivolii. - Hooo! Unde-i veverița, nepoate? - Ia, uite, colo, pe tulpina părului, lângă scorbura aia mică de sub crengi. În clipa asta încă nu am habar că voi regreta câte zile voi avea faptul că i-am arătat bunicului veverița și n-am putut să-mi țin gura și să mă bucur doar eu de priveliștea ei gingașă. - Hai înaintea bivolilor și ține-i să nu pornească până când prind eu veverița aia! Bunicul îmi dă biciușca în mână, în vreme ce eu tremur din toate încheieturile la gândul că bunicul va prinde mica vietate și cine știe ce-i va face. Se chinuie însă în zadar s-o prindă, din câteva salturi sprințara veveriță reușește să se refugieze în mica scorbură din trunchiul copacului. Bunicul bagă mâna după ea dar și-o retrage iute, înjurând și mai avan pentru că, speriată, mica vietate l-a mușcat de deget. Tot mai nervos bunicul se întoarce la car, desface o sârmă mai groasă din care face la repezeală un fel de cârlig. Înfige furios cârligul în gaură și-l răsucește cu putere după care scoate mica veveriță cu pielea sfâșiată și plină de sânge, agățată în cârlig și zbătându-se asemeni unui pește. - Te rog, lasă veverița în pace, bunicule! strig eu tremurând și scuturându-mă de plâns, cu lacrimile șiroind de nu mai văd bine în jur. Las-o în treaba ei! Ce nevoie avem noi de ea? Dar bunicul zâmbește bucuros că a reușit să înhațe mica pradă. - Nu-i luăm decât coada! îmi strigă el, satisfăcut de victorie. Să ți-o pun la pălăria cea nouă. Ce mândru fecior o să fii tu, cu coadă de veveriță la pălărie, nu oricine are așa ceva! Bunicul tocmai îmi cumpărase joia trecută din târg de la Năsăud o pălărie nouă de care sunt foarte mândru. Dar de coada de veveriță m-aș lipsi bucuros, n-am nevoie de un asemenea trofeu sângeros la pălăria mea. - Nu-mi trebuie, bunicule, nu vreau să-i tăiem coada veveriței, las-o să trăiască! strig eu disperat. Dar în zadar. Bunicul apucă veverița de picioarele de dinapoi și o izbește de câteva ori cu putere de trunchiul copacului de-i țâșnește bietei ființe sângele pe nas, pe ochi și pe urechi. Eu simt că leșin și nu lipsește mult să cad lat în fața vitelor. Bunicul se întoarce la car cu trofeul în mână, apucă toporul din legătura lui și taie scurt coada veveriței pe care mi-o așază apoi frumos după panglica pălăriei. - Ei, ia să văd cum îți șade! îmi zice el, potrivindu-mi pălăria pe cap. Frumos, frumos de tot! Falnic flăcău! Suie-te la loc în car și să-i dăm bice, că ne prinde noaptea pe drum. Dar nu mai văd bine de lacrimi și nu mă mai încântă priveliștea de dinainte, apusul sângeriu mă înspăimântă ca după o crimă. În noaptea aceea n-am reușit să adorm decât cu mare greutate și am visat doar sânge și animale decapitate și sfârtecate de oameni cu mânecile suflecate, râzând sardonic. M-am trezit foarte târziu și parcă bolnav, spre nedumerirea și neliniștea bunicului meu, care a vrut chiar să trimită vorbă după doctor. Dar l-am oprit hotărât: - N-am nimic, bunicule, doar că am dormit foarte prost și nu m-am odihnit cum trebuie. - Bine, azi nu te iau cu mine la câmp la bostani, poți să stai să te odihnești ori să mergi cu băieții la fotbal în curtea școlii. Abia aștept să iasă cu carul din curte și o tai aproape în fugă pe drumul ce urcă pieptiș spre Poieniță, să ajung la părul singuratic și să regăsesc mica veveriță. Sper din tot sufletul să mai fie acolo, să n-o fi mâncat ceva pe timpul nopții. O găsesc la marginea drumului, în praf, țeapănă, chircită de spasmele morții și plină de sânge închegat. Sap la repezeală o mică groapă și o așez cu grijă, așezând lângă ea și coada pe care mi-o scot de la pălărie. O acopăr bine cu pietre, să n-o poată dezgropa vreun răpitor și pornesc cu ochii în lacrimi spre casă. Ajung pe înserat, iar bunicul, panicat, mă ia la rost: - Unde ai fost până la ora asta? - La fotbal cu băieții în curtea școlii. Se uită la pălăria mea și se încruntă: - Dar coada de veveriță unde-i? Mă prefac nedumerit: - Cred că mi-a furat-o vreunul dintre băieți. Am lăsat pălăria pe gardul școlii și când meciul s-a terminat, am văzut că nu mai e coada de veveriță... Bunicul pufnește furios: - Am să-i urmăresc eu pe băieții din sat. Să ferească bunul Dumnezeu să văd eu coada de veveriță la vreunul dintre ei! Dar bine-nțeles că bunicul n-a mai văzut niciodată coada de veveriță.