Ceasul rău

Am ezitat mult înainte de a mă hotărî să vă povestesc această întîmplare. Chiar și acum cînd scriu mă încearcă îndoiala dacă e bine să vă povestesc și dacă voi fi crezut. De cîte ori am povestit cuiva acest incident oamenii au clătinat neîncrezători din cap, făcîndu-mă să mă simt oarecum penibil. Partea proastă e că nu pot dovedi nimic, oamenii cu care am trăit întîmplarea nu-mi mai pot servi ca martori, nu știu pe unde mai trăiesc sau dacă or mai fi trăind pe undeva. Așa că nu-mi rămîne decît să mă credeți pe cuvînt. Și la urma urmei chiar dacă nu veți crede o iotă din toată povestea asta greu de crezut măcar vă veți amuza întrucîtva de toată tărășenia, veți rămîne cu un rîs sănătos ori măcar un zîmbet drept cîștig și tot nu veți fi pierdut timpul de pomană. * Amintirea mea e atît de vie de parcă totul s-ar fi petrecut ieri deși au trecut mulți ani de atunci…. Eram proaspăt absolvent de liceu, intrasem cu brio la facultate și ar fi trebuit să mă bucur de o vacanță binemeritată și liniștită. Dar eu eram frămîntat ca orice adolescent, pe de o parte de “marile probleme ale vieții” iar pe de altă parte de… pîrdalnicele obsesii erotice care tulbură zilele și nopțile oricărui tînăr candidat la bărbăție. Eram însă timid nevoie mare, ca orice băiat studios și retras. Îmi doream cu ardoare o prietenă intimă dar eram incapabil să merg pînă acolo încît să-mi “cîștig” una. Imaginam cele mai îndrăznețe și fierbinți episoade erotice cu fetele și femeile din preajmă dar între vis și realitate era un zid de netrecut. Dar asta numai pînă într-o seară cînd m-am dus la căminul cultural din sat să văd un film. Nu mai țin bine minte ce film era dar cred că ceva rusesc din al doilea război mondial că erau la modă în vremea aceea. Filmul începuse dar mie nu-mi stătea gîndul la actiunea de pe ecran. Mintea mea era ca și paralizată de prezența vecinei mele de scaun, o tînără proaspăt divorțată după nici un an de căsnicie și care, stînd picior peste picior, își etala trupul superb de manechin acoperit foarte sumar cu o rochiță de vară semitransparentă, scurtuță, strîmtuță. Aveam frisoane reci în ciuda căldurii înăbușitoare și nu înțelegeam nimic din cele ce se petreceau pe ecran, vedeam cu coada ochiului doar lucirea ciorapilor de nylon pe coapsele frumos dezvoltate ale fostei neveste de nici douăzeci de ani… * Se pare însă că interesul e reciproc. Fata se foiește și ea nerăbdătoare pe scaun, se pare că nici pe ea nu o captivează eroii sovietici din al doilea război mondial ci mai mult persoana mea. Mă provoacă la o discuție “pe șoptite”, mi se destăinuie că de mult vrea să stăm de vorbă despre cărți, știe că-mi plac cărțile, citește și ea destul de mult. Eu sînt flatat la culme. Și dacă tot nu ne interesează filmul acesta “plictisitor și sovietic” îmi propune să mergem la ea acasă, să stăm de vorbă mai pe îndelete și să-mi arate “biblioteca”ei. Zis și făcut. Ne furișăm afară din cămin în noaptea caldă de vară, mie-mi tremură genunchii de bucurie și spaimă la gîndul aventurii ce mă așteaptă. Ea locuiește într-o căsuță bătrînească la marginea satului, lăsată moștenire de bunicii ei, casă mică și cochetă, pierdută printre pomi, ca-n basmele pentru copii. Locuiește singură. La un asemenea noroc nici nu mă așteptam. Intrăm, ea aprinde lumina, mă invită să iau loc, mă servește cu lichior de portocale. Eu, emoționat la culme, nu prea beau, nu prea vorbesc, în cele din urmă frumoasa mea gazdă preia inițiativa, mă mîngîie, mă îmbrățișează, încerc și eu să fac la fel dar cu multă stîngăcie și reținere. Treptat alcoolul își face efectul, îmi iau inima-n dinți și împins și de alcool și de atîta dorință adunată în mine devin îndrăzneț și cu o incredibilă îndemînare înlătur rochia subțire și apoi ultimele ei piese vestimentare. Ea face la fel cu veșmintele mele, puține pentru că e toiul verii, ne cuibărim apoi în patul răcoros și intru pentru prima oară într-un univers de senzații nemaipomenite și nemaiîncercate ci doar bănuite în lungile mele reverii erotice… După care, istovit,adorm ca un prunc în brațele ei… Cînd deodată… bătăi nervoase în geamul dinspre drum! - Aoleu! – sare speriată femeia - e Simion, șeful de post! Mai vine cîteodată seara pe la mine. La auzul funcției sar, gol cum eram, drept în mijlocul camerei și-mi iau la repezeală hainele în brațe! Ce-i de făcut?! - Intră sub pat! - îmi sugerează gazda ca unică soluție posibilă în situația dată. Intru cu chiu cu vai sub patul foarte jos, printre încălțări și rufe aruncate. Mă îneacă prăfăraia și pînze de păianjen mi se lipesc pe față. Viorica deschide ușa și din locul unde mă aflu văd doar cizmele plutonierului. - Ce te-ai culcat așa devreme, fato?! – o ia la rost milițianul cu o voce groasă de bărbat matur, masiv, băutor și aspru, obișnuit să comande. Și cum de stai goală-pușcă? Pe cine așteptai? Știai că vin? încearcă plutonierul să fie amuzant și galant îi aplică un sărut zgomotos. - Mă cam doare capul… - aud glasul ei slab și tremurat de emoție. - Păi, atunci să nu mai stăm la povești cu lumina aprinsă! Uite, am adus niște rachiu, poate-ți face bine. Ea murmură un refuz cu glas pierit. - Dacă nu, atunci hai la culcare! – comandă el ca la armată. Se așază greoi pe pat cu cele peste o sută de kilograme ale sale și patul se lasă scîrțîind, gata să mă strivească. Își descalță cizmele, își aruncă hainele pe un scaun, apoi se ridica iar, stinge lumina și din nou se așază , presîndu-mi parcă și mai tare spinarea. Apoi, cu groaza în suflet, sunt silit să suport hîrjoneala lor taman în spinarea mea. Mă rog în gînd la „Cel-de-sus” să nu dureze prea mult, să-și ia omul porția și-apoi să-și ia tălpășița. Dar după amor omul are chef să lenevească în pat și să se mai întindă la povești… Treptat poveștile contenesc și se lasă o liniște de mormînt. O liniște atît de profundă că-mi aud urechile țiuind și inima bătînd nebunește. - Fă, da’ de cînd ți-ai luat tu ceas deșteptător? îl aud pe polițai întrebînd, oarecum nedumerit. Voiam să-ți cumpăr eu unul că tot îmi ziceai tu că-ți trebuie. - Dar nu mi-am luat nici un ceas, măi omule, nu știu ce-ai văzut tu! - Fă, eu de văzut n-am văzut, da’ ce naiba ticăit aud eu la tine în casă? Ori am bolunzit! În clipa aceea încremenesc de spaimă! „Ticăitul” pe care îl aude șeful de post e de la ceasul meu de buzunar! Ceas mare, elvețian, „Doxa” aurit, primit cadou de la tata cînd am împlinit optsprezece ani, primit și de el de la bunicul meu, ceas vechi, masiv și greu ca un bolovan, cu un tic-tac apăsat ca loviturile de ciocan. Îmi vine să-mi înghit ceasul dar e mult prea mare! Tic-tac-ul lui îmi bubuie acum în urechi ca bătăile unui clopot! Îl ascund sub mine în speranța că-i voi putea înnăbuși glasul răsunător. - Măi femeie, tu ai un ceas în casă, nu-mi spune tu mie, că nu-s polițist degeaba! Aud foarte bine! - N-am, măi omule! Nu știu ce naiba îți tot sună ție în cap! Ori ți se trage de la prea mult rachiu! Simt cum patul ce-mi apasă spinarea se ușurează, omul se ridică și aprinde lumina, probabil cercetează camera. - Nu văd nici un ceas. - Păi nu ți-am spus că nu mi-am cumpărat? Că nu-mi ajung banii? Da stai locului odată și te liniștește! face Viorica pe îmbufnata. Simion stinge iar becul și se reașează tăcut pe pat presîndu-mi din nou șalele. - Măi să fie al dracului! Da’ sună clar de tot! E ori sub pernă ori sub pat! Se ridică iar, aprinde lumina, vine spre pat și îl aud manevrînd pernele după care se lasă în genunchi și ridică marginea cuverturii. Eu nici nu mai respir, încremenit de spaimă, privindu-i mustața neagră, ochii bulbucați, mutra buhăită. El e la fel de uluit dar fața i se destinde într-un zîmbet larg și ochii-i sclipesc cu veselie: - Ia te uită, frate! Aici mi-erai, puișorule? Ia ieși tu de acolo să-ți văd ochișorii mai bine! Nu mai am de ales, nu-mi mai rămîne decît să ies, cu chiu cu vai, amorțit de poziția incomodă și tremurînd cu hainele în brațe. - Hai, mă, că nu-ți fac nimic, ești băiat fain, nu-ți fie frică, ia-ți țoalele pe tine și stăi aici, așa, la masă, să bem un păhărel de rachiu! Încerc să mă îmbrac, abia nimeresc nasturii la cămașă. Șefu’ rîde vesel, toarnă în pahare, ciocnim dar mie-mi tremură mîna de-mi sare țuica din pahar, nu-mi merge nici un strop pe gît și nu-mi pot reveni din spaimă cu nici un chip! Șefu’ mă bate vesel pe umăr și mă întreabă al cui sunt. - Să fii sănătos, mă băiatule, da’ eu cu taică-tău suntem prieteni de cînd eram feciori și umblam la fete! Mă da’ fain flăcău are! Că și eu dacă mă însuram la vreme… da’ iac-așa… azi cu una, mîine cu alta… și vremea trecu… Șefu’ devine nostalgic în vreme ce Viorica face pe moarta, s-a întors spre perete și se preface că doarme, nu mai scoate o vorbă. - Da’ ia să-ți văd, mă, ceasul ala, că m-a-nnebunit de tot! Cîntărește ceasul în palmă. - Faină piesă, mă! Elvețian! Ceas domnesc! Ãsta ține șapte vieți! Să-l porți sănătos! Eu îi mulțumesc și îl rog frumos să-mi dea drumul să plec că e tîrziu și mîine dimineață tata mă ia la coasă. - Da’ cine te ține, mă băiatule, cu forța? Ne despărțim ca doi buni prieteni. Mă pupă zgomotos pe amîndoi obrajii și sunt nevoit să-i suport mustața aspră și duhoarea amestecată de alcool, tutun și transpirație. O zbughesc apoi pe ușă ca din pușcă și alerg într-un suflet pînă acasă, lătrat de toți cîinii din sat. * A doua zi i-am înapoiat ceasul tatei. S-a uitat la mine lung și foarte mirat știind cît de drag mi-a fost și cît de mult mi l-am dorit. - Ce-ți veni, mă, să-mi dai ceasul înapoi? - Poartă-l mai bine dumneata o vreme, ai mai mare nevoie la serviciu, eu tot n-am ce face cu el în vacanță. Tata m-a privit încă o dată nedumerit, apoi a dat drumul ceasului în buzunarul de la haină fără să mai întrebe nimic și văzîndu-și mai departe de ale lui. Șefu’ s-a dovedit a fi bărbat dintr-o bucată pînă la capăt așa că nici tata și nici altcineva n-a mai aflat vreodată ce s-a întîmplat în acea noapte de pomină.