Eliberarea Sednei și ruperea blestemului (partea întâi)

După ce Sedna a fost luată soție de vrăjitor, Cel puțin așa a fost în fantezie, și ea deja la omor Visa nestăvilită, cu fiecare melodie ivită, în decor, Pentru că el spunea că o iubea, dar complet fără amor, Doar legată o ținea, să facă o operă de artă din ea, Uitând că era doar o fată, ignorând că era o mică stea Ce doar anonimă vroia să stea, și poezii mii îi cerea, Ca el să le fure, și să le aducă pe ecrane, și pe ea rea o făcea... La început, când Pompeiul încă n-a erupt, ea chiar se mințea, Deși vanitoasă era, ascultând vraja lui, că îl iubea, Promisiuni înduioșătoare cum numai ea știa îi făcea, Dar oare el nu vedea, că pe loc, în lanțuri, legată o ținea? Iubirea dintre un vrăjitor și o femeie ca ea, nu putea să stea, Decât aproape de declin, dar cu multe momente de chin și ea Visa că era pe scenă, alături de el, șamanul ce o făcea stea, Sacrificând liniștea, dragostea, căci cu masca vrăjitorul stătea Și masca un monstru anonim și crud ascundea, A cărui sete de sânge, deși ea îl iubea, nu se potolea, Așa că Sedna profita, când Pompeiul a erupt, ea se ascundea, Și-n versuri nemaiscrise cânta despre cum ea pe ea de fapt se iubea... Căci unde poate fi iubire, între o femeie și un mascat, Când el cu cruzime posesorul ei mereu s-a afișat, Și ea doar visa la clipa când maestrul ei o va fi eliberat, Să se poată întoarce acasă, să repare ce a stricat... Și ea de pe insula lui, cu un cal îndată ar fi plecat, De n-ar fi venit mai repede tatăl ei cu barca, dar vai ce bărbat Laș a fost când pe Sedna din barcă-n furtună a aruncat, Doar ca el să supraviețuiască, cu prețul că ea s-a innecat Și astfel sirenă s-a aflat, vrăjitorul a turbat, căci ea toți apropiații i-a mâncat, Și a avut grijă cu cântecele ei să-i bântuie pe toți neîncetat, Până când blestemul s-a rupt, și călare pe-un cal, în femeie s-a transformat, Și înainte ca Pompeiul să erupă, ea a iubit pe călăreț cu adevărat...