Când a murit, inima Hidalgelui tot bătea
pentru domnița furată de un tren înecăcios.
Mortul s-a ridicat pentru a câta oară,
cu ochii albaștri de durere,
transformați în
Oare oglinda inimii s-a spart cândva
oare lumina din lumină a sentimentelor
a împietrit vreodată
oare iubirea a fost jertfită pe cruce
oare trandafirii pășesc înspre soarta
De câte ori sună poștașul
pe la ușile altora
îmi aduc aminte
că am o datorie
față de mine
iau pixul cu mai multe culori
să scriu o scrisoare figurativă
în culori calde
mă gândesc la caietele
Șoarecii rod plasele de sârmă
Speranțele circulă în libertate
cad, însă,
la prima razie din zi
Culegem ghimpi de pe trandafiri
pentru a le simți aroma
Ne încălzim mâinile la bulgări de
Când mai larg, când mai aproape,
ca-ntr-o furie de ape,
mă-nconjori, mă strângi, mă cauți,
fără vreun răgaz să-mi dai.
Ãsta-i jocul ce-am jucat
fără de vreun rău să-mi pară
într-o sfântă zi
Am lăsat deoparte
cartea de bucate a literaturii
mă țin de beții fine
cu lichioruri și alcooluri sublime,
scriu extravaganțe
bănuind un Eminescu
greierii cântă de rup
la mandoline
Am lăsat deoparte
cartea de bucate a literaturii
mă țin de beții fine
cu lichioruri și alcooluri sublime,
scriu extravaganțe
bănuind un Eminescu
greierii cântă de rup
la mandoline
Pe sub cortul norilor
zeii țeseau firele războaielor punice.
Era distanța între pământ și cer atât de mică
încât fulgerele se descărcau direct în inimă
iar chipul lui Dumnezeu
cobora în icoana
Îți scriu ție, Cavalerul Tristei Figuri, pe care nu te-am atins decât în vis și pe care n-am să-l văd nici după moarte. M-ai umbrit cu aripa ta de corb și tot ce era îndrăzneală de floare în mine a
Studiind prin enciclopedii și clasoare,
printre brotăcei plutind în formol
pe sub hărți prăfuite ale mandibulei și antebrațului
am tras sticla de pe un insectar pătat cu substanțe
De curând,
papagalul meu din colivie
a prins,în sfârșit,
maneaua preferată a vecinilor:
do - re - mi - la
mai fals,
do - re - do
și nu știu cum naiba
domnul Guță ar păli de invidie
să audă
În casa asta cu ușa dată de perete
stă un om mai singur
decât Þuțea în singurătate
un om mai furibund
decât Cioran agresat de real
un om mai legionar
decât legionarii pe vremurile lor
Stă un
Zilele trec, precum leoaicele tolănite în soare,
căscând carnivor spre lunetă,
zvârcolindu-se în nisipul iute.
Stau, vânător fascinat,
privirea alungită mi-e singura pușcă,
mă
M-a cuprins pădurea cu coarne de cerb.
Nuferii se strâng peste inima mea.
Îmi lipsește iubitul pe cărare
deși totul îmi vorbește
de dragoste.
Ciulinii îmbie la un somn printre mioare,
rășina
Triunghiul cu ochiul divin
își întoarce privirea asupra noastră
dar nu ne împarte în buni, răi și înțelepți,
ci ne transformă în oameni.
Oameni cu păcate, cu bucurii
și cu decepții,
oameni
Plouă cu ochi de umbră
peste sufletul meu.
Mâna mea e o frunză
care vrea să apuce o castană
dar nu e suficient de articulată.
Poate că și copacii se gândesc
toamna
la poezii.
Și dintr-o frunză curge sânge
dacă o desparți de fructul ei.
Vrăbiile și-au făcut cuib
în inima putredă
a nucului,
iar un câine legat
meditează
ce-o fi dincolo de gard.
Shakespeare prețuit
într-un bol verzui
pădure de corali îl țese
și ierburi albastre îl îmbracă.
Shakespeare - o inimă în formă de pește
care ne inventează dorințele,
Dumnezeu al viselor noastre.
GA