Poezie
Cîinii
2 min lectură·
Mediu
E noapte. E trei dimineață,
Ma trezit iar lătratul de cîini,
Mă ridic și privesc prin noaptea de gheață,
Și mi-e frig la picioare și mi-e frig și la mîini.
Afară văd cîinii ce latră demenți,
Pe gunoiul ascuns sub zăpadă din toamnă,
Și-s toți furioși și foarte atenți,
La cățeaua cea nouă ce nu-i chiar o doamnă.
Ea stă chiar în mijloc cu laba pe un os,
Aruncat de un vecin cu dare de mînă,
Lătrînd la un cîine voinic și lînos,
Ce a stat toată vara pe munte la stînă.
Toți ceilalți se agită și latră în jur,
Dar păstrează distanța și-s gata de fugă,
Că-i mare dulăul. E mare și dur,
Și oricînd dacă ar vrea ar putea să-i ajungă.
El nu-i bagă-n seamă.Privește cățeaua,
Mai face o încercare să ajungă la os,
Și chiar dacă-i mare cu blana ca neaua,
Ia simțit hotărîrea din ochiul sticlos.
Atunci fără grabă ca într-o plimbare,
Cu coada în sus și botu-n pămînt,
Se duce agale pe vechea cărare,
Lăsîndu-i pe toți să latre în vînt.
Iar eu mă întorc în patul răcit,
Cu gîndul la ziua de mîine,
Și nu-s supărat sînt doar obosit,
Căci lupt mai mereu pentru pîine.
001.742
0