Poezie
Sultan
13.Iulie 2014
1 min lectură·
Mediu
O fachie mică, slabă, din înalta-ndepărtare,
Pe o undă caldă, blândă
Ea distanța o străbate,
Și pe june îl alintă
În amurg de vară plină.
Amoru-i îl aprinde, o văpaie-i arde-n inimă
Iar cerul oranj în foc aproape-i stins.
Noaptea în grabă se revarsă,
Luna dintre nori începe a ieși la iveală.
Totul stă într-un simțit adânc atins.
Dintre munți o caldă rece mângâiere,
Veni, curgând, obrazu-i să-l sarute,
O mlădiere din trecut, o farmazoană,
Un felinar slab el vrea s-atingă
Un sultan ce dorește tihnă.
Ochii-i scânteie deodată,
Privirea el o ridică îndată,
Luna se arată,
Ca o pară de foc...
E roșie toată.
Și oftează și suspină,
Din adâncurile sale,
Iubirea-i naște dor nemernic...
Amăgirea-i mare,
Sufletu-i rămâne-abulic.
Orașul aprins se scaldă-n noapte,
Dar sultanul nu adoarme
Pe iubită el o caută... neîncetat.
În scârțâitul lacătelor ruginite
El se simte prizonierul din palat.
Din turn își așterne oglindirea toată,
Cât să mai sufere, el stă, se-ntreabă.
Ascultă dar, la nesfârșit freamătul mării,
Iubirea lui din paradis pe valuri e purtată
Spulberată-n stânci se duce, încet... încet.
O amintire îndepărtată... un felinar etern, acerb.
001.236
0