Poezie
În valea plângerii
2 min lectură·
Mediu
Am plâns atât, Doamne, și m-a bătut vânt
Și-am fost doborâtă cândva, la pământ;
Trupul mi-era sleit, curgea sângele;
În Valea Plângerii, te-aștept Mântuitorule!
Aveam ochii plânși, credeam c-am să mor
Și eram distrusă... Nu puteam să dorm.
Că-l plângeam pe el și al meu trecut;
Sunt doisprezece ani, de când l-am pierdut!
Suspinam într-una, ochii mi-erau uzi,
De-atunci eu te chem; știu că mă auzi.
Zilnic m-am rugat, să ierți un păcat.
Azi, îmi port povara – crucea ce mi-ai dat!
Mă uit sus, pe cer și mă trec fiori,
Și, mi te zăresc. Te văd printre nori;
Îmi e frig, Iisuse, dar nu stau în frig,
„Vino și încălzește-mi sufletul!” – îți strig.
“Vino, oblojește-mi rănile, că sunt
Copilul Tău bun, făcut din pământ.
Iartă-mă! La pieptul Tău mă încălzește;
Eu sunt oaia rătăcită, care te iubește!
Da. O biată oaie sunt și mă închin,
Asta mi-este crucea, de la-l meu Destin...
Mi-ai întins o mână și m-ai ajutat,
Copiilor mei, grija le-ai purtat.
Îți mulțumesc Doamne și iarăși te rog,
Să-ai grijă de mine, să nu ard în foc.
Ai în grija Ta și, copii mei!
Să le fie bine și la nepoței!”
Amin!
Craiova februarie 2009
Craiova februarie 2009
002042
0